Nu știu cum mă voi putea comporta în următoarele necazuri

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sărut mâna, Maică!
Am primit atâtea înțelesuri neprețuite de la Sfinția voastră…
Mă întrebam dacă nu sunt singura care se simte încurcată… Pentru că, după cum ați demonstrat și dumneavoastră, toate acestea nu se pot practica sprijinindu-ne pe mintea, pe intențiile, pe posibilitățile sau pe calitățile noastre. Pe voinicia, agerimea sau puterea noastră. Ăsta e motivul pentru care și eu am clacat. Cum ați și anticipat în cursul șapte că va fi. La primele mari ispite, mi s-au șters toate din cap și am rămas tot eu cea veche. Ca și când nu învățasem nimic. M-a năucit asta.
Întâmplător (sau nu), chiar astăzi, disperată să găsesc ordinea din interiorul meu, să le reiau toate de la un capăt, am realizat un lucru tulburător, care mi s-a părut că seamănă (uimitor) cu cele pe care le scrieți în cursul ăsta. La mine a trebuit să fac constatarea că nu mă interesează Hristos, ci virtutea. Să ajung virtuoasă așa cum sunt cei pe care îi admir și care îmi par prețioși așa. Desigur că și eu încercasem să practic tot ce ne-ați transmis (atât cât am putut eu) bazându-mă și sperând la rezultatele pe care le pot da: puțină atenție la cele importante, o mică și esențială schimbare de optică etc. Desigur că păcatul din mine, iubirea de sine n-a murit. Și cât e de adevărat că în fapt asta sper: să ajung frumoasă duhovnicește, să fiu mulțumită de mine și să fie totul bine (am înțeles acum că toate astea nu-s bune). Și singură și făcută total de râs, m-am mai „uitat” odată la Dumnezeu și constatasem că în toate zbaterile și micile mele victorii, dărâmate mai târziu până dincolo de temelie, Dumnezeu probabil că n-a avut nici o participare. M-a privit doar. Și mi-am dat seama că nu avea cum să se implice, pentru că eu nu căutam decât să-mi dreg poziția mea în lume, imaginea mea față de mine și relațiile mele cu ceilalți. Da, nu pe El îl căutam. Credeam că pot face ceva singură. Niște eforturi, de amorul virtuții. Am realizat că nu le pot face. Cât aș munci, nu pot aduce virtutea la mine. Singură. Nu pot despărți binele de El. El îl da. Nu poți iubi virtutea fără El. O caută mai mult sau fără a-L căuta mai întâi pe El. Așa, tot vierme sunt și n-am realizat nici un transplant de virtute, pe furiș, de la El. Acum, cum să mă mai iubească Dumnezeu, pentru că se pare că nu pot avea virtute. Și mi-am amintit că El e izvorul iubirii și că are îndestul, chiar și pentru păcătoși. Deci și pentru mine. Și probabil că am ajuns de unde am plecat: mă iubește sigur pentru că e El bun nu pentru că merit eu. Și nu voi merita niciodată. Atunci, nu trebuie să caut cu obstinație virtutea cu gândul că altfel nu m-ar putea iubi (pentru că oricum nu o găsesc așa), ci pe El (e un lucru pe care încă îl înțeleg cu greu). Și, probabil, mai bine păcătoasă, dar iubită de El, decât virtuoasă (?!) și neiubită de El. Și cum sunt deja păcătoasă, înseamnă că El deja ar putea să mă iubească așa cum sunt. Și aș putea enumera aici foarte multe neputințe, în care sunt uimită că El mă poate iubi. Dacă aș ști asta, nici nu mi-ar mai păsa de virtute. L-aș cauta numai pe El. M-aș împăca cu pielea în care sunt. M-aș accepta. Și dacă tot e Izvorul Iubirii, m-aș putea gândi că poate fi îngăduitor cu încă un păcătos, că e chiar bine intenționat și nu doar sever judecător, că în toate astea ar putea să-mi fie chiar cel mai bun, mai credincios și mai bine-intenționat, îndrăznesc să spun „prieten”- pe motivul că măcar prietenie aș putea bănui că-mi poate arăta. Aș putea gândi, în cele mai grele necazuri și în păcatele în care aș putea cădea în continuare, că e de partea mea. Că e mai aproape decât orice prieten și mă susține, îmbărbătează, așteaptă și speră mai mult decât oricine. Mi-am dat seama că într-o luptă atât de strânsă, în care pierd atât, mă înșel de atâtea ori și iar revin, poate că cel mai mult contează pentru mine să-L știu prieten real pe Dumnezeu. Dacă nici asta nu poate fi, atunci, poate că toată lupta asta nici nu contează.
Nu știu cum mă voi putea comporta în următoarele necazuri.
Mo

Nici nu știi cât de mult m-am bucurat citind mesajul tău.
Iată marea ieșire din zbaterea oarbă a omului de a fi fericit după mintea lui, chiar și când apelează la ajutorul lui Dumnezeu!
O, dacă am putea înțelege mai degrabă și cu mai puțină durere această mare taină!
Și câtă bucurie o fi în Cer pentru tine, Copil drag, dacă eu, în micimea mea mă bucur atât de mult!
Aștept cu drag și bucurie să lucrezi liturghia lăuntrică și să-mi împărtășești din cele ce le vei trăi cu El pe Cale.
Curaj! Nu vei mai avea necazuri, ci doar locuri de întâlnire cu El tot mai aducătoare de mângâiere, pe măsură ce-ți vei muta atenția de la ce-ți place sau nu-ți place, la Prezența Lui și lucrarea Lui cu tine în tot timpul și în tot locul.
Cu dragoste, recunoștință și binecuvântare,
Maica Siluana