Văd așa, fragmente. Aș vrea să mă frec la ochi și să văd totul clar, dar încă nu. Cred că trebuie să învăț să am mai multă răbdare cu mine.

Văd că cel mai mare dușman al meu sunt eu. Încă nu-mi dau seama de ce și când mi-a folosit asta odată, dar de prea multă „practică” mi-a intrat în sânge să mă învinovățesc și să mă disprețuiesc până la desființare. Și de fapt mă gândesc acum că ăsta e poate cel mai mare păcat al meu, acela de a-mi fi dușman, de a-L sabota pe Dumnezeu până la urmă, nelăsându-L să lucreze binele în mine pentru că eu „aleg” răul. Îmi e la îndemână, e ceva ce măcar cunosc. Este foarte dureros și frustrant să constat că aleg, că eu vreau asta. Este asta o schemă? Dacă da, nu știu încă să-i găsesc originea, să-mi dau seama de ce fac asta, sau de ce am făcut-o la început. Probabil acum o fac din…obișnuință. Așa e, din obișnuință fumam și nu mă mai puteam lăsa, din obișnuință poți să faci o grămadă de lucruri rele, dar măcar acelea sunt conștiente și să zicem că dacă îți zici: azi nu fac asta (azi nu fumez, acum nu fumez) poți să o faci. Țigara e în fața ta, mâinile sunt ale tale, buzele sunt ale tale, asupra lor poți să ai control (Iarăși? E vorba de același control? Chiar dacă e bun?) dacă vrei cu adevărat. Dar asupra depresiei? De fapt cred că trebuie să dezmembrez puțin această depresie să văd din ce e compusă. Cred că are două mari ingrediente: FRICA și VINOVĂȚIA. Și cred că la început a fost frica. De ce și cum nu știu dacă are rost să mai scormonesc (sau are?). Când și de ce a apărut în scenă vinovăția? Și apoi „nevoia” de a mă învinovăți până la a mă desființa? Nu știu, e o „verigă lipsă” încă. Dar depresia vine pe fondul ăsta, de vinovăție-frică-vinovăție și ceea ce controlez eu (Doamne, cât îmi e de greu să iau asta asupra mea!) este vinovăția. Aproape pot spune că sunt dependentă de vinovăție!
Este un șablon: dacă ceva nu e bine, dacă nu mă simt bine, dacă lucrurile nu ies așa cum ar trebui, este pentru că eu sunt așa și așa și așa. „Vezi, știam eu!” și e gata depresia unde nici Dumnezeu nu mai are loc. Ce ar trebui să fac în schimb? Să zic: Da, Doamne, sunt așa cum mă văd. Dar nu închid ușa, vino Tu și fă ceva cu mine! Să nu mai controlez închizând ușa pentru că știu eu mai bine că dacă eu sunt de vină nu e nimic de făcut. Să nu mai aleg calea cunoscută a închiderii față de Dumnezeu și de cei care m-ar putea ajuta și mai ales a închiderii cu mine ca în groapa cu lei.
Așadar, așa controlez, alegând să întorc spatele pentru că știu eu mai bine. Iartă-mă, Doamne, și ajută-mă să nu mai fac asta niciodată. Și chiar dacă o mai fac ajută-mă să văd că o fac și să mă întorc din drum, să aleg altă direcție, aceea către Tine.

Există și o tendință conștientă de control și aceasta vine din nevoia de siguranță care probabil își are originea în frică, acel prim ingredient al răului din mine. Când merg undeva mai departe vreau să știu că am asigurată întoarcerea, să știu că am unde să înnoptez, că mă așteaptă cineva, că sunt lucrurile cât de cât asigurate. Poate că originile acestui fel de control vin din copilărie. Dacă învățam lecțiile foarte, foarte bine puteam să fiu sigură (sau aproape sigură) că voi ști să răspund și voi lua notă mare. Îmi amintesc de profesorul de geografie, domnul…(trebuie să-mi amintesc cum îl cheamă), care avea o plăcere sadică să ne chinuiască la orele lui. Și pe mine mă cam luase în vizor încă din prima zi de liceu, că eram… fata lui tata, îi fusese și lui profesor. Îmi era frică de el. Învățam la geografie de se rupea cartea știind că astfel diminuez frica și controlez puțin măcar situația. Și în general reușeam. Mă freca de-mi ieșeau ochii, dar aproape mereu ieșeam cu fața curată. Era tot ce puteam face eu ca să nu înnebunesc de frică. Și cam așa în toată perioada de școală. În facultate a fost din ce în ce mai greu. La cele câteva examene la care n-am putut să învăț tot m-am simțit în cea mai neagră deznădejde. Poate chiar prima depresie am pățit-o în anul trei la examenul de statistică. Eram disperată că nu am cum să învăț tot, plângem încontinuu, nu concepeam ca eu să nu termin de învățat. Doar atâta știam să fac, doar așa puteam să controlez. Și n-am învățat decât jumătate. Și am luat zece. Cu ajutorul lui Dumnezeu, deși atunci eu nu știam de Dumnezeu. Și poate că acum ajung din nou la aceeași înțelegere. Poate atunci eram „îndreptățită” să vreau să controlez ca să-mi diminuez frica, pentru că mă bazam doar pe mine. Acum însă știu că sunt copilul lui Dumnezeu. El mă protejează, El completează ce eu nu pot, nu mai am nevoie să controlez eu totul, nu mai e nevoie să fac eu totul. Ajută-mă, Doamne, să nu mai uit asta!

Oare acest tip de control este același cu acea nevoie îngrozitoare de a controla răul? Se întâlnesc undeva? Amândouă au la origine frica? Sau mai e și altceva?

Ce mi se întâmplă zilele acestea este o oarecare ieșire din mine. Ieșire și depărtare (un pas în spate) atât cât să văd că se întâmplă asta, să văd că, dintr-un motiv sau altul „îmi dau în cap”.

Sunt încă nelămurită de ce îmi place (ce ciudat sună) să mă învinovățesc, să mă disprețuiesc. De ce îmi face „plăcere” să sufăr? Ce anume obțin prin asta? Care e răsplata? Îmi este de folos oare să aflu toate astea? Cred că abia atunci voi vedea întregul din care acum zăresc fragmente.

Cu sau fără răspunsuri am hotărât să renunț la această „plăcere” și să fiu mai înțelegătoare cu mine. Poate chiar să mă iubesc mai mult. Dacă Dumnezeu mă iubește (și știu că mă iubește!) eu n-am niciun drept să mă urăsc. Măcar pentru motivul acesta aș putea să mă privesc altfel. Prin ochii Lui. Știu că atunci când îmi dă Domnul să fac asta cea pe care o văd nu sunt eu cea de acum. E ciudată această „dedublare”. Dar e și dătătoare de căldură și nădejde.

A.