Vă spuneam ieri că cred că trebuie să mă iubesc mai mult. Înțelegeam eu cumva, dar așa, ca prin ceață, că sunt de fapt două feluri de „a te iubi”. Unul pe care Dumnezeu chiar ni-l cere: „iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți” (întotdeauna m-am poticnit în această „poruncă” pentru că vedeam că pe mine mă urăsc și atunci de unde „ca pe mine”?), și cealaltă iubire de sine egoistă, pătimașă. Eu le-am cam confundat. Sau de fapt pe prima am ignorat-o, iar pe a doua am înțeles-o doar parțial.

Astăzi citeam în metrou (acolo e sala mea de lectură) din cartea părintelui Simeon Kraiopoulos Te cunoști pe tine însuți? despre mișcarea greșită către oameni, acea mișcare de alipire bolnăvicioasă care, spune Sfinția sa, că „pornește de la iubirea de sine, de la o suficiență de sine, pornește de la temeri și sentimentul de nesiguranță”.

Primul impuls a fost de împotrivire, nu vedeam nicio legătură între iubirea de sine, și mai ales suficiența de sine, și sentimentul de nesiguranță care constat că mă domină. Dar în momentul următor cred că s-a mai făcut o spărtură și a lăsat să intre înțelegerea că sentimentul de nesiguranță înseamnă de fapt, undeva mai în adânc, că vreau să mă bazez prea mult pe mine (aici undeva apare și nevoia de control), și că văzând că nu pot, încep să mă disprețuiesc, chiar să mă urăsc. Așadar, de fapt, ura de mine vine din iubirea pătimașă de mine. Iar iubirea pe care ne-o cere Domnul înseamnă să ne vedem limitele, să ne acceptăm neputințele și mai ales să ne topim nesiguranțele în încrederea în El.
Dacă am înțeles bine, dea Domnul să nu fie doar o înțelegere teoretică!

A.