Până în clasa a treia am învățat la o modestă școală de cartier, aveam o învățătoare blândă și îmi iubeam colegii. Nu eram în competiție cu ei. Învățam cel mai bine din clasă pentru că îmi plăcea să învăț, pentru că am moștenit de la tatăl meu dragostea de carte și, într-adevăr, și ca să-i mulțumesc pe părinții mei.
Faptul că peste un an urma să ne mutăm undeva în centru și ambițiile mamei, au făcut ca în clasa a patra să mă mut cu școala la un prestigios liceu din oraș, unde, îmi amintesc și acum expresia, învăța „spuma”.
Și atunci a început Duhul Sfânt să se îndepărteze de la mine. Sau mai degrabă eu de la El. Sigur, atunci nu știam nimic despre lucrurile astea, în casa noastră nu exista nici măcar o icoană, iar la biserică nu treceam decât în noaptea de Înviere cu copiii din satul bunicilor ca să ne jucăm în curte.
Atunci, în clasa a patra a început pentru mine re-educarea. Totul s-a transformat într-o competiție stimulată cu grijă de acasă de părinții fiecăruia dintre noi. Și atunci a început pendularea mea între a juca după aceste reguli sau a evada în diverse moduri.
Chiar și acum, vocile acelea îmi sugerează că aș fi în competiție cu cei din jur. Și cred că nimic nu stă mai abitir în calea iubirii decât acest lucru.
Când au ieșit din închisori, foștii deținuți politici au descoperit că toată România era un imens Pitești. Când am mers prima oară mai mult în Europa de Vest, la niște cursuri pe teme politice, am descoperit că lumea întreagă e o imensă Românie.
Am binecuvântat re-educarea. Toți cei 20 de ani de re-educare ce au urmat și care continuă, lucru trist, chiar și prin cei mai apropiați, atât de preocupați să te învețe cum să faci ca „să-ți fie bine”. Fără suferința de acum, aceea de a vedea cum fără Dumnezeu m-am transformat într-o lichea care și acum scoate capul, aș fi rămas cu impresia că există oameni buni și oameni răi și că eu, evident, mă încadrez în prima categorie. Dar doare și sperie. Îmi e atât de rușine, de Dumnezeu, de Sfinți și de mine însămi.
Cu drag,
Ad.