Dragă Maică,
E greu cu această plăcere de a fi nefericită pentru că această plăcere îmi permite să mă dau cu fundu' de pământ și să fug de imensa responsabilitate și libertate de a putea fi fericită. Uneori mi se pare că nu o să reușesc niciodată deși înțeleg și simt că e minciună în această poziție. Am zile, ca de exemplu cele de acum, când viața mi se pare apăsătoare și întunecată. Și oricâtă viață aș încerca să pun n-am de unde. Știu că de la Domnul dar... cum să fiu în relație cu Domnul tot timpul? Îmi imaginez că prin rugăciune și prin conștiința prezenței Lui se poate, dar acum mi se pare că mintea mea e slabă și egocentrică pentru această nevoință. Și mă întreb cum să îmi accept atunci viața, soțul, totul... când e atâta împotrivire și deznădejde în mine?
Acum o să vă povestesc cum a decurs sesiunea cinci.

La început, fiind mai bucuroasă decât acum, nu prea îmi venea să mă rog pentru vrăjmași pentru că aveam inima mai ușoară. Pe parcurs, atunci când citeam rugăciunea pentru vrăjmași și celelalte rugăciuni, îmi veneau în minte situații și persoane aparent uitate care mă răniseră mai mult sau mai puțin. Și atunci am simțit o ușoară împotrivire în care am evitat să zăbovesc. Am încercat să îi notez pe hârtie pentru că vreau să mă întorc la fiecare în parte și să iert conștient totul. Apoi, mi-am dat seama că oamenii pentru care nu pot să mă rog sunt persoane față de care am resentimente. Am înțeles de ce la începutul Seminarului ați cerut să ne reamintim durerile, suferințe, și de ce este necesar ca acest proces să fie cât se poate de conștient. Am avut și momente de bucurie atunci când binecuvântam, momente în care am mulțumit pentru că am ajuns să mă rog pentru vrăjmași, momente în care am mulțumit că v-am întâlnit și am ajuns să fac Seminarul. Și am fost nerăbdătoare să trec la sesiunile următoare și să îi iau pe toți la rând.
Apoi au început să se ridice vrăjmașii… eu, prietenele mele, socrii mei și soțul meu (cel mai aproape al meu). Mi se pare uneori că jertfa de a-l accepta fără să vreau să se schimbe, să accept să mă rănească în fiecare zi cu indiferența și închiderea, e prea mare, dar de dragul Domnului vreau să-l iert și să iert. Am observat că deși aparent e diferit de tatăl meu, seamănă mult cu el ca atitudine față de mine. Eu mă port cu el ca un copil enervant care se ține după el și îi spune să-l bage în seama. Mă întreb de ce l-am ales așa: să trăiesc la nesfârșit plăcerea furiei sau să recâștig dragostea tatălui? Știți ce e paradoxal? Că tot pe el l-aș alege… și deși uneori mă termină frustrarea pe care mi-o provoacă. atunci când ne împăcăm și mă îmbrățișează mă simt protejată de tot răul din mine și din lume. Și uneori mă urăsc pe mine pentru această neputință, pentru neputința de a avea relații sănătoase. Îmi e așa de greu să accept faptul că sunt bolnavă. Singurul loc în care toate aceste vulnerabilități se preschimbă este în biserică și în rugăciunile pe care le fac acasă. Acolo găsesc uneori pacea care-mi astâmpără toate contradicțiile.
Închei cu o mică întâmplare în care mi-a fost clar cum se perpetuează păcatul din generație în generație. Am fost în vizită la o familie cu o fetiță de vreo cinci, șase ani. Am văzut cum fetița încurajată de mamă, îi vorbea urât tatălui și îl denigra în timp ce tatăl accepta totul așa dintr-o falsă virtute, zic eu ( de genul: uite ce soț răbdător și de treabă sunt și cum mă las călcat în picioare). Mi-a venit să strig și să îi zic să își ajute fetița să îl respecte pentru că altfel o să disprețuiască toți bărbații din viața ei și la rândul ei o să-și atragă copiii în coaliții împotriva tatălui. Așa am fost și eu, așa am greșit și eu tatălui meu și am fost lăsata să-i vorbesc urât și să mă port urât și uitați cum mă chinui acum.
Vă îmbrățișez și sper că în curând cu mai multă bucurie,
La mulți ani și vă mulțumesc pentru că sunteți alături de noi, toți bolnavii și buboșii!
AP