Maică, citind mărturisirea lui A. și a Fetei verzi și răspunsul dumneavoastră pentru ele, mi se conturează și mai clar, și mai la suprafață adevărul despre mine, despre partea bolnavă din mine. Acest autocontrol despre care tot vorbim este asemenea unei plase mentale, ca o plasă de pește, largă, în care aparent, te poți mișca, dar care nu te lasă să „ieși în afară”, adică să acționezi. Și neputința asta de a acționa am resimțit-o mult timp ca pe o moarte. Toate efectele stimulilor din afară se transformau în reacții, care nu aveau curaj să se transforme în acțiuni. Din frică, rușine, dar mai ales din neîncrederea în sine. Neîncrederea că ceea ce simt e „bine”, de parcă ar putea fi catalogat așa. Îmi dau seama că tot ceea ce simt e doar al meu, nimeni nu are puterea să controleze asta, și nici eu nu pot, pentru că nu pot fi stăpână decât pe propriile sentimente și acțiuni. Doar atât, oricât mi s-ar părea că și celălalt gândește la fel. De aici și starea de vinovăție – față de sine a fost întotdeauna, față de propria conștiință, și nu față de CINEVA ANUME. De aici neîncrederea pe care o generez, pentru că eu însămi nu o am. Sunt martoră a cât de mult contează propria cunoaștere de sine, propriul management al emoțiilor, propria stare de spirit, propriile gânduri cu privire la o situație, sau propria părere despre un om. Se VEDE, reiese din fiecare gest, cuvânt, privire. O, da, nu mai merge cu minciuna... Oamenii își dau seama, comunicăm prin canale invizibile, dar atât de vizibile de fapt. Mă înspăimântă adevărul, și mă face să stau ca pe ghimpi.
Autocontrolul implică și dorința de a cunoaște totul în jur, tot ce mișcă, să știu poveștile tuturor. Asta trage după ea și o mare curiozitate, o aviditate după niște informații care nu-mi sunt sub nicio formă folositoare, ci mai degrabă dăunătoare, pentru că rămân doar cu mândria de a le cunoaște, atât.
Trebuie să închei acum...
Doamne miluiește-ne!
Ioana
Draga mea Ioana,
Când Domnul a îngăduit să ajungem la împărtășirea experiențelor noastre sufletești și la felul în care lucrăm fiecare vindecarea, a făcut-o respectând cu aceeași generozitate de Domn și Dumnezeu dintotdeauna, adică respectând profund libertatea omului. Acum tu alegi să rămâi la „atât” sau să faci și tu „mai mult” ca să te vindeci și să ajungi la bucuria pe care nu o va mai lua nimeni de la tine, și care nu va mai depinde nici de comportarea celor din jurul nostru, și nici de evenimentele exterioare. Eu am încredere în tine și în oricare dintre voi care acceptați acest exercițiu de conștientizare pentru a merge la Cel Ce ne vindecă.
Ai numit în mesajul tău multe neputințe ale omului bolnav sufletește de care ar fi bine să ținem cont când dorim, dacă dorim, să ne vindecăm. De exemplu, părerea că și celălalt „gândește la fel”, sau părerea că suntem, sau putem fi stăpâni pe emoțiile și faptele noastre. Ambele sunt greșite și atrag după ele un mod de viață pătimaș și aducător de durere atât pentru noi, cât și pentru cei dragi nouă. Noi nu putem fi stăpâni pe nimic, copil drag, fără Dumnezeu. Noi suntem doar, ceea ce nu este deloc puțin lucru, responsabili de felul în care ne „gestionăm” puterile sufletului și lucrarea lor: cu Dumnezeu sau fără El. Și suntem responsabili de felul în care intrăm în relația vindecătoare cu El, de felul în care ne încadrăm în această lucrare pe care nu încetează să ne-o ofere în Sfânta Lui Biserică. În afara Acestei sfinte lucrări a lui Dumnezeu nu putem decât să rămânem la mândria de a cunoaște și atât, ceea ce înseamnă acel „întuneric din afară în care se află scrâșnirea dinților” de care dorim să scăpăm fără moartea omului vechi iubitor de plăcere cu „orice preț”... Să nu fie!
Te îmbrățișez cu drag și nădejde,
Maica Siluana