Sărut mâna.
Să vedeți acum ce chestie... Ieri, când am fost la ai mei, pentru prima dată, nu m-am mai întors acasă secată de energie. Ai mei, v-am zis că au felul acela de a se iubi de nu se suportă unul pe altul și abia așteaptă să merg la ei ca să-mi „împărtășească” toate și să mă forțeze să arbitrez. Multă vreme am jucat jocul, în speranța că se vor liniști, că văzând care și cum, vor face ceea ce trebuie ca să îndrepte lucrurile. Apoi, de câțiva ani, am renunțat la asta – le-am spus clar că eu cred că ei se iubesc așa, dar mie îmi e foarte greu să suport toate astea pentru că știu că nu se schimbă nimic. Și au tăcut în felul lor, în sensul că dacă încep, le zic că eu plec. Problema nerezolvată, eu tot necăjită, dar asta e. Vizitele la ei amânate la maximum, iar când se întâmplă, un consum de energie psihică teribil.
Ieri, pentru prima dată, binecuvântam în timp ce eram la ei. Nu știu cum se întorceau replicile, de se dădeau pe glumă. Efectiv, atmosferă destinsă. Nu am avut nici măcar un gând de „of, mai stau zece minute și scap”. Aseară nu am mai plecat vlăguită, ci dimpotrivă, veselă, relaxată... Mi-am adus aminte de scrisoarea Fetei Verzi, pe care o văzusem pe site. S-a întâmplat același lucru și la noi, doar că nu am conștientizat. Eu credeam că lipsa de energie cu care plecam se datora faptului că ei mă secau. Dar era de fapt efortul meu de a mă sustrage realității. Pentru prima dată, nu m-am mai „închis”, nu mi-am mai „acoperit” urechile, ci binecuvântam ceea ce era. Și Duhul a lucrat exact la fel. Ce minune! Vedeți?

Și o „prăjiturică”: „Precum este acoperământul așezat peste ochi, așa sunt gândurile lumești și amintirile vieții așezate pe minte sau pe ochiul sufletului. Câtă vreme vor fi lăsate acolo, nu vom vedea. Dar când vor fi ridicate prin aducerea-aminte de moarte, vom vedea limpede lumina cea adevărată „care luminează pe tot omul ce vine în lume” (In 1,9)” / Sfântul Simeon Noul Teolog

Sărut mâna cu dragoste,
Cr., cu bucurie