E noapte și nu vreau să mă culc fără să mai scriu câteva rânduri în jurnal. Îmi vine să-I mulțumesc lui Dumnezeu la nesfârșit, pentru orice lucru din viața mea. Pentru cea mai măruntă întâmplare îmi vine să-I mulțumesc. Slavă Ție, Doamne, al Meu, Slavă Ție.
Un roi de gânduri se cer gândite și puse pe hârtie, deși sunt atât de obosită acum. E trecut de unu jumate. Totuși îl aleg pe cel mai important. În ciuda a tot ce mi se întâmplă (iar asta nu înseamnă că mi se întâmplă numai lucruri rele sau numai lucruri bune), sunt Bucuroasă! E un fel de bucurie pe care nu mi-o poate șterge nimic. E bucuria că trăiesc și că viața asta a mea este. A început săptămâna patimilor Domnului. O parte din mine se întristează la gândul patimilor Domnului, dar tristețea mea nu ține mult pentru că nu pot uita că Domnul e viu. El înviază! Nu mă pot posomorî, parcă gândul ăsta nu mă lasă să-mi trăiesc tristețea autentic. În inima mea eu sunt tare bucuroasă și practic îmi vine să-I cer iertare că nu pot fi mai tristă, așa cum cer zilele acestea, care vin. Doamne al meu, fii binecuvântat...
Sunt bucuroasă că primesc atât de multe mângâieri. Azi am revăzut-o pe Zâna. Ce mângâiere, ce bucurie mi-a făcut Domnul, apoi... plecăm în Cehia, cum să nu mă bucur? Maica mi-a dăruit volumul patru din Împreună dumiriri pe cale și ne-a scris o dedicație în care ne numește „copilași”... Cum, Doamne, să nu mă topesc de bucurie, când acolo scrie că sunt „copilașul ei”... Apoi, părinții mei s-au spovedit amândoi!!!! Împreună? Cum, Doamne, cum, cum e posibil? Tu chiar ești năzdrăvan de-a binelea... și constat că bucuria mea merge atât de departe în inima mea încât eu uit că nu am servici, că mi se îngrașă părul prea repede, că stăm într-o cameră, că nu avem copii până acum. Ba chiar recitind acum ce am scris, constat că am toate premisele să fiu nefericită și nu mai sunt!!
Și auzi, Doamne, azi m-ai făcut paf cu o chestie. După denie, părintele de la biserica unde mergem a ținut un mic cuvânt. Firește, a explicat evanghelia care s-a citit, acele lucruri din Legea Veche care pot părea smintitoare pentru un om obișnuit (ca mine). Era întrebarea aia cu fratele care se însoară cu soția fratelui... în fine, nu asta contează. Apoi a vorbit de Legea cea Nouă și de „poruncile” cele mai importante pentru noi, acum. Să-L iubești pe Dumnezeu cu toată ființa ta, cu tot cugetul și cu toată simțirea. Iar pe aproapele ca pe tine însuți. În mintea mea a încolțit același gând care nu-mi dă mie pace de mult: „Cum să fac să mă iubesc pe mine?”. THIS IS THE QUESTION! (Când am fost la Rădășeni am avut întrebarea asta scrisă pe hârtie la părintele și n-am mai pus-o... nu știu de ce). Ei bine, azi am primit răspuns prin părintele Popa. Ca să mă iubesc pe mine însămi, trebuie ca mai întâi să-L iubesc pe Dumnezeu. Adică, eu vedeam mereu cumva cele două porunci ca pe două porunci distincte și azi mi-a fost limpede că ele converg una din cealaltă ca să se întoarcă de unde pleacă. Adică, nu mă pot iubi pe mine decât prin Dumnezeu. Cum să iubesc pe altcineva, dacă nu mă iubesc pe mine? Dar cum să mă iubesc pe mine dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu? Și cum să-L iubesc pe Dumnezeu? Simplu, făcând ceea ce îmi cere. Și pentru că nu prea mă pricep cum să fac lucruri bune, pentru că sunt codependentă și nu știu unde încep să fac bine, uneori am impresia că nu fac nimic bine, atunci lucrul înțelept e să strig la El, nu ca să-L cert, ca până acum, ci ca să vină El să mă ajute să fac totul. Să vină să mă învețe să-L ascult, ca să-L pot iubi, ca să mă pot iubi pe mine, ca să vă pot iubi pe voi. Până la urmă tot El le face pe toate. Că doar e Dumnezeu! Eu însă trebuie să-L chem. Aici e cheia, din ce am înțeles eu. Problema e că uneori nu-L chem... nu-L chem nici în ruptul capului, ci stau și mă dau cu fundul de pământ (ok, sper să nu mai fac asta degrabă). Și mă întrebam eu dimineață oare de ce nu L-am chemat eu în unele momente din viața mea... în definitiv ce e greu în a striga după ajutor? Și cum îmi ungeam eu o felie de pâine cu margarină și cu gem și în clipa aia m-a străfulgerat răspunsul. Din cauza plăcerii. De exemplu, margarina e un aliment mincinos, cică e la două molecule distanță de plastic, ba mai mult, de fiecare dată când mănânc margarină, la câteva ore simt că mă arde stomacul. O dată, de două ori, de trei ori, de ce continui să mănânc margarină? Pentru că îmi place! Alt răspuns nu este. De ce îmi fac singură rău? Pentru că îmi place! Și uneori merg până la a mă auto-chinui mai sadic decât ar face-o cel mai rău dușman. De ce? Pentru că umblu după plăcere. Mi-e atât de limpede acum... și aveam impresia că sunt atât de liberă în alegerile mele, fac ce am chef, când vreau și cum vreau. De fapt nu e chiar așa, în momentele acelea, sunt complet aservită plăcerii. Și e o chestiune de alegere. Doar n-o să-mi dea Domnul peste mâna, „nu mânca, măi copile, porcăria aceea”, ca să-mi pice felia de pâine unsă drept pe covor. Nu. El mă lasă să fac eu singură. Mă ridic și o duc la coș? Sau o bag în gură și o devorez în doi timpi și trei mișcări... Așa că aleg eu singură să fac răul, cum știu eu mai bine. Toate stările mele de rahat, problemele mele existențiale sunt ca margarină. False, dau dureri de stomac, dar aleg să mă hrănesc cu ele, de dragul plăcerii. Punct.
Și a mai spus părintele ceva fain, că vom reuși să ne iubim dacă ne vom vedea ca pe niște clipe ale lui Dumnezeu. Și văzându-mă astfel, eu capăt alt sens.
Mă duc să mă culc, sunt frântă.
Fata Verde