Împărate ceresc,

A fost odată un copil abuzat: emoțional, psihic, fizic și sexual... care a trăit într-o familie în care prenumele promiscuității era normalitate.

Mângâietorule,

Acest copil devenit adult a abuzat: fizic, psihic și emoțional; mult, da mult...

Duhul Adevărului,

A furat, a bătut, a umilit... și tot ce poate fi mai rău în lumea asta a făcut. Cu precădere semenilor, dar și animalelor.

Care pretutindenea ești și...

Îndeosebi semenilor...

toate le plinești.

N-a contat că omul era mic și neputincios, răpciugos, sau mare și puternic, sau Dumnezeu. Cu toții deopotrivă s-a luptat. A confundat binele cu răul; rău pe care nu-l mai distingea de bine, rău ce devenise fel de a fi, normalul-rutină: eul salvatorului-persecutor-persecutat

Vistierul bunătăților și

la un moment dat, copil fiind, devenise număr,

Dătătorule de viață,

un număr care, în numele răului, invoca binele. Viața era tot ce mai avea, tot ce mai putea controla. Devenise ceea ce s-ar putea chema: omul hazna, bâldâbâcul-hâc în căcatul comun se autointitula, atunci când ochiul sprințar al tiranului dinlăuntru îl slăbea.

„Bâldâbâc-hâc, bâldâbâc-hâc!” Cam asta era tot ce știa.

- Vino!
- Vino!
- Vino, Doamne!

Să mă fi auzit cineva?
Tam-nesam se trezi tras strașnic de păr: Respira! Cineva îndrăznise să îl apuce de scăfârlie! Avea acum cu ce se mândri; cu urmele de chelie! În fond ăsta era jocul lui preferat: să-i determine pe ceilalți să-i facă rău ca să-și poată hrăni eul rănit vreme îndelungată.

Și...
dând de aer, dăi respir nenică!

Te sălășluiește întru noi...

Adultul respirând se întreba: „Ce-i asta?! Put mai ceva ca o drogherie! Nemiloasă ființă! auzi tu! Să mă tragă afară tocmai de scăfârlie!” Bâldâbâc, cu ochii până acum închiși sub presiunea fecalelor, tresărea; revenise într-un loc după care tânjea, dar pe care la propriu nu-l cunoștea, îl numea doar adesea, când îndrăznea, acasă-hazna. Brusc însă redeveni bâldâbâc-hâc. Era din nou în jacuzzi-ul preferat! Omul pe Cale îl slăbea? Se trezi, de nicăieri, strigând: vino și curățește-mă!,

și ne curățește,

Bunule,

de toată întinăciunea

că put tot a răsaduri proaspete, de hazna!

Daaa, de unde! Grizonantul a dat curs primei oferte; nu a doua, a treia sau ultima, primei înțelegi? Primei! Savura deznădejdea! Brusc însă se trezi cu-o mână sub prăsea. Adultul, de data asta, plutea! Cineva iarăși îi curma nebunia plăcerii, masturbarea, vârându-și o mână în căcatul de sub care trona! Un timp a stat așa: cu o mână străină vârâtă sub saltea. Și Mâna nimic, nici măcar nu șoptea. Nimic! Mormânt era! Și zvâr! Un bolovan poposi în hazna, iar când adultul se întreba ce-i se trezi pe burtă înghițind vrafuri, vrafuri de tomuri prăfuite. Omul spusese pa, dar minune: adultul se găsi dintr-o dată în plută. Plutea ca de la sine, într-o veselie, în jacuzzi-ul hazna! Câtă fericire: trăia! și se bucura de viață respirând din plută, în hazna! Viața, dintr-o dată roz, făcea valuri iar omul se desfăta în monoloage de discuții academice cu bolovanul aruncat de Cineva tocmai la el în frumusețe de hazna; era atât de mare încât aproape o golea.

Câtă bucurie! Ce viață! Iubea! Tot mirosea....

Și

din bolovan tot auzea:

mântuiește bunule,
mântuiește Bunule,

pe cine, și ce, nu conta.

Sufletele noastre,
Sufletele noastre... răsuna.

Doamne, facă-se voia Ta!

Al 2151960-lea