Referitor la mesajul Jucătorului, cu refrenul blestemat „nu ești bun de nimic”... și eu am un fel foarte ciudat de a mă raporta la părinți. Îi iubesc mai ales când sunt departe de ei și ne revedem rar... și atunci să nu existe decât discuții plăcute. Le sunt recunoscătoare de nu am cuvinte. Material vorbind, mi-au asigurat tot ce era necesar. De când au început să se descurce mai bine, chiar mă obligau să accept lucruri care nu mă interesau deloc: haine la modă, bijuterii etc. În final și mașină mi-au dat, și garsonieră. Nu am ce comenta la acest capitol. Nu le-am cerut nimic, când mă întrebau ce am nevoie ziceam că nu îmi lipsește nimic. Au cheltuit apoi bani cu mine inutil cu a doua facultate, cu masterul, pe care nu le-am finalizat. Mă simt cumplit de vinovată de acești bani cheltuiți cu mine, le-aș restitui întreit totul, de aș putea.
Și mai vinovată mă simt pentru faptul că eu nu suport mult timp vecinătatea lor, îmi face foarte rău, mă aduce la stări de nervozitate crescută, un rău psihic și sufletesc foarte mare. Sunt oameni buni, generoși, inteligenți, credincioși în felul lor...
Și totuși, discuțiile cu ei, cu mama, certurile, reproșurile, ironiile, jignirile, lamentările exagerate în ce privește viitorul mă ruinează sufletește. De când mă știu mă disperă. Mă imobilizează, mă fac să mă simt ca un copil handicapat în prezența lor, deși am 34 de ani și un copil...
Veșnicele comparații cu alți copii, alți tineri de vârsta mea realizați, isteți, șmecheri, nu ca mine, născută noaptea... m-au făcut să caut să mă refugiez în alte familii, foarte sărace, dar blânde, bune, credincioase, cu pace. Cred că am greșit, dar preferam compania lor decât bunăstarea alor mei cu certuri, ton ridicat și toate cele de mai sus. Mereu au visat să realizez ceea ce eu nu doar că nu îmi doresc, dar NU POT, nu am capacitatea, nu e felul meu de a fi așa, de a face acele lucruri. Mama are o logoree impresionabilă, deși e om bun și corect... dar bârfa, pardon considerațiile la adresa celorlalți, mă deranjau de mic copil, pentru că nu mai aveau parcă sfârșit uneori.
Problema e următoarea: nu ceea ce zic ei e neapărat greșit, pentru că au deseori o intuiție foarte bună, ci felul în care îmi sunt spuse lucrurile m-au făcut mereu să sufăr. Cu ton foarte ridicat și ascuțit, ore întregi, luni, ani pe aceeași temă, cu înverșunare. Apoi jignirile la adresa mea, în comparație cu alții, ca imediat să urmeze un fel de încurajare, că aș fi mult mai capabilă decât alții și inteligentă, dar proastă grămadă.
Nu pot împărtăși în totalitate perspectiva lor asupra vieții, una foarte pesimistă, panicardă, în ce mă privește pe mine, desigur.
Uneori îmi vine să fac compromisuri cu mine însămi, cu sufletul meu, ca să ajung să realizez ce ar dori ei. Alteori îmi doresc să nu prea mai avem relații, SĂ MĂ LASE ÎN PACE!! cu totul, să am viața mea, așa ratată cum este. Detest faptul că sunt încă ajutată de ei, că trebuie să recunosc neputința mea de a supraviețui din resurse proprii. Cred în Hristos, odată L-am cunoscut binișor ca ucenică a unui mare duhovnic. Acum nu că m-am îndepărtat, dar nu Îi mai urmez poruncile întru-totul. Mă doare sufletul. Mi-e dor cumplit de El. Nu m-a părăsit, dar nu mai e ca odinioară.
Fac păcate foarte grele, îi mint mult pe părinții mei, că sunt bine chiar dacă eu am depresie grea în acea clipă. Dacă ar știi tot adevărul, ar face infarct, pentru că alegerile mele sunt mereu greșite, cele mai proaste, după părerea lor. Sunt cel mai bleg om și mai ratat. Mă cheamă lângă ei să trăim laolaltă. Poate așa ar fi corect, dar aș muri de tot, aș avea material de toate, dar și multe certuri, atmosferă înnebunitoare.
Mă simt fără ieșire, ca într-un cerc vicios închisă. Știu că Maica lui Hristos, Dumnezeul nostru, mă poate ajuta și m-a și ajutat enorm, dar acum sunt într-o pasă proastă de tot. M-am năclăit cu totul într-o mlaștină urât mirositoare din care eu însămi nu pot ieși. ÎMI E IMPOSIBIL! Nu știu ce mișcări să fac ca să mă salvez, pot doar urla: „Doamne, Tu mă știi, nu mă lăsa! Dă-mi o idee sau, mai bine, scoate-mă cu forța de aici, chiar de nici eu nu vreau asta!”.
Vă rog să mă iertați!!!
Elena