Am văzut-o... am văzut-o într-o seară... Mergea pe linie, așa, pe ulița satului. Da... era așa cum o știți: slabă, zdrențăroasă, nemâncată, cu capul plecat... Ducea parcă o povară prea grea pentru umerii ei îmbătrâniți de-atâția ani și de-atâta durere.
Nu m-a văzut că am trecut pe lângă ea... Era... cu gândurile ei, necazuri, griji... Și căra în poală, într-un șorț decolorat... câteva bucăți de pâine și o lingură de colivă să ducă acasă... Avea nepoți. Da... avea trei. Da` pe unu-l îngropase astă vară. Da, atunci când căzuse în fântână.
Și la ăștilalți doi se ducea cu... așa-zisa mâncare. Ce să facă, săraca? S-a dus la popa să ceară, că dac-a rămas singurică... Unde să fie copiii? Au plecat la muncă, în Italia, că așa e la modă... Și i-au lăsat nepoții să-i crească. Da` copiii-s copii, nu mai poate fugi după ei, și așa l-a pierdut pe unu, când i-a căzut în fântână.
Ce să facă...? Trăiește din pomană. Azi îi dă unul, mâine îi dă altul, pân` s-o duce și ea și-or rămâne copiii să trăiască din mila satului.
Părinți, întoarceți-vă acasă!
Ai voștri părinți și copii.