Un moment greu în viaţa mea sau cel puţin aşa pare (deşi uneori mă gândesc că vor fi altele şi mai grele)... cel în care încep să fiu conştientă că sunt pe propriile mele picioare, că sunt singură în faţa lui Dumnezeu şi în faţa lumii, acest lucru mă îngrozeşte de-a binelea în special atunci când mă gândesc că fiecare hotărâre pe care o iau bună sau rea este notată undeva şi într-o bună zi ele îmi vor fi puse în faţă şi mi se va cere socoteală pentru cele rele... şi ştiu că sunt o grămadă de rele şi ce mă frământă... mă frânge cel mai tare ca un ştreang ce-mi taie respiraţia tot mai mult pe zi ce trece e că... sunt clipe în care nici nu vreau să-mi mai pun întrebarea oare e bine aşa, e rău cum e? Parcă mi-am format un reflex ce îmi interzice să-mi mai pun întrebare... pentru că ştiu că uneori voi suferi amarnic lăsând vechile lucruri rele deoparte, sunt atât de vechi şi aşa de bine înfipte acolo... încât să le scot de acolo îmi lasă răni adânc sângerânde, aşa că deseori refuz să le mai văd, refuz să mă mai uit, trec peste... şi continui să mă bucur de vechiul meu obicei de vechiul meu rău, însă eu vreau să văd schimbarea... aştept cu atâta nerăbdare schimbarea, dumirirea şi o caut îngrădit aşa cum ştiu eu, însă nu găsesc răspuns... şi dacă cumva îl găsesc îmi apar noi şi noi întrebări... nu pot să mă schimb până nu înţeleg de ce aşa, nu pot urma o poruncă până nu o înţeleg în adâncul sufletului meu, până nu o întipăresc acolo cu fir de aur şi până nu o preţuiesc pentru frumuseţea sa... am uitat ce e frumuseţea, mi se pare că nu am avut niciodată parte de ea, şi totuşi mă chinui să o văd şi oriunde mă uit în jur mă întreb e aici oare sau am ajuns să aberez, sincer îți spun maică că uneori mi se pare că încep să nebunesc... nu mai ştiu cum arată El Cel care e exemplul nostru Iisus Hristos... şi dacă îți pierzi reperul atunci eşti rătăcit, eşti obosit, eşti însetat, eşti flămând... şi te opreşti aşa ca mine şi stai şi aştepţi pentru că sincer altceva nu mai ştiu ce să fac decât să aştept, prelungesc clipele de somn sperând că mă voi trezi şi voi vedea răspunsul la întrebare: aşa mică şi amărâtă cum sunt eu, Doamne cum poţi fi Tu în lumea mea? Cum încape aşa o măreţie în aşa un vierme slab şi firav?... Am simţit iubirea Lui, dar pentru puţin timp... a venit aşa pe furiş puţin câte puţin, tiptil tiptil şi a plecat... oare eu am alungat-o? Sau lumea din jur? Sau poate doar eu fiind în lumea din jur... nu pot să mai studiez ceea ce am de studiat şi am restanţe maică pentru că nu am vrut să învăţ, nu am vrut să fac un sacrificiu să învăţ la timp pentru că despre ce învăţ nu are suflet în el... e gol şi pustiu, e pură ştiinţă, şi nu va scăpa pe nimeni de moarte, dacă Dumnezeu spune că e vremea să moară va muri şi dacă El spune să trăiască va trăi, dacă El spune că trebuie să sufere va suferi indiferent de ce voi vrea eu pentru că El are scopurile Sale, iar ale mele sunt deşertăciune la fel ca ale lumii, ce ştiu eu ce e mai bine pentru om? Eu nu pot decât să mă rog şi să spun Doamne ajută şi atunci la ce mai foloseşte medicina maică? Dacă totul e deşertăciune pentru ce să mă mai lupt... pentru deşertăciune?... Nu pot sta o viaţă aşa în aşteptare fără să întrezăresc o cale cât de mică, dar măcar să o văd... mi-e frică câteodată de gândurile mele căci nu ştiu dacă nu cumva sunt gânduri bolnave, eretice sau chiar fariseiste, în afară a ceea ce este Dumnezeu... şi eu nici nu ştiu măcar că sunt gânduri "mutante"... nici măcar nu-mi dau seama, unde greşesc maică? Unde e greşeala în toată ecuaţia asta?... Nesiguranţa asta mă face să merg pe stradă şi să privesc la oameni necunoscuţi şi să vreau să întreb: ştii tu oare unde e greşeala, ai aflat tu oare omule necunoscut pe Dumnezeu?... Şi dacă da, ştii tu oare să mi-L arăţi şi mie în aşa fel încât fiinţa mea să-L simtă în fiecare părticică a ei în toată viaţa asta plină de necaz? Nu pot să duc necazurile astea singură... şi nu cred că Dumnezeu îți toarnă în straiță soluţia la probleme, nu ştiu de ce... dar aşa cred... că răspunsul se află dincolo de o baie plină de flăcări uriaşe care-ţi topesc trupul până la oase, şi nu ştiu cum Doamne voi trece şi prin asta?... Răspunsul e acelaşi întotdeauna... simplu şi concret: cu bine! Aşa vei trece... dar cum pot eu să nu mă înfricoşez când văd cât sunt de slabă şi firavă asemenea unui fir de iarbă bătut de vânt şi în faţa se întrezăreşte un foc aprig ce mistuie tot ce e slab?
(Când eram mai mică, cam prin clasa a şasea admiram o colegă de a mea care era premiantă, şi era lăudată în tot ceea ce făcea şi ştiu că dorinţa ei era să ajungă medic asemenea surorii sale, însă nu a ajuns... a crescut mai mare şi şi-a schimbat visul... atunci în perioada aceea văzând că totul era minunat la ea m-am rugat şi eu lui Dumnezeu să mă facă medic, ulterior am crescut şi mi-am schimbat şi eu dorinţa însă drumul tot la medicina m-a adus... mă întreb şi eu pentru ce oare? Ce pot face eu bun în medicina asta când nici măcar nu cred în ea?) Cum am ajuns, maică scumpă, eu aici?

Dumnezeu să ne ajute pe toţi!

Roagă-te maică bună dacă poţi şi pentru mine, pune un cuvinţel bun şi pentru mine la Doamne Doamne să Se îndure şi de mine. Doamne ajută!