Dragă Măicuţă,
Oare să fie adevărat că se schimbă ceva în mine? Mă privesc, aşa cum frumos spuneţi dumneavoastră, "cu uimire", şi constat că încep să fiu alt om, şi trebuie să mă obişnuiesc acum cu omul acesta nou care sunt, pentru că e cu totul diferit faţă de celălalt. Ascult liniştea din mine şi parcă nu-mi vine să cred că e adevărată; şi mă întreb: oare va începe din nou? Aştept cu frică: oare mă vor munci din nou furia, încrâncenarea, răutatea? Nu aş mai vrea!

Acum este pentru prima dată în viaţă când înţeleg că un copil se poate creşte şi altfel decât cu ţipete şi struniri ca la dresajul de cai sau de câini, că o familie poate fi şi liniştită, calmă, plină de armonie şi dragoste. (Poate nu e încă chiar aşa la noi, dar măcar ştiu ce să îmi doresc acum). Despre toate acestea citisem poate în cărţi sau văzusem la filme, dar trecuseră pe lângă mine fără să se oprească, fără să aibă un ecou în mine. Niciodată nu mi-am pus problema, cum ar fi, practic, să trăieşti aşa, nu numai la modul ideal, teoretic.

C.