Aşa cum iertarea este de patru feluri (iertarea dată de cel căruia i-am greşit, iertarea noastră celui ce i-am greşit, nu, nu e o greşeală de exprimare, şi poate părea paradoxal, dar e mai greu să-l ierţi tu pe cel căruia i-ai greşit decât să-i ceri iertare, iertarea faţă de noi înşine, şi credinţa în iertarea lui Dumnezeu), aşa şi suferinţa cred eu că este de patru feluri: suferinţă fizică, suferinţă morală (de exemplu când suferim nedreptăţi etc.), (de exemplu cum au fost deţinuţii politici), suferinţă relaţională (că alt termen mai bun nu am - rezultată în urma relaţiei între doi oameni) şi suferinţă spirituală, rezultată în urma pierderii legăturii cu Dumnezeu, din diferite motive).
Vreau să mă refer la suferinţa relaţională acum. Această suferinţă are la baza egoismul şi incapacitatea noastră de a o iubi pe persoana cu care suntem în relaţie pentru ea însăşi. Iubirea aceasta nu este o iubire perfectă. Dacă ar exista iubire perfectă pentru celălalt, chiar dacă relaţia nu e reciprocă (chit că prin relaţie se subînţeleg că există două părți), atunci suferinţa nu ar exista. Pe de altă parte dacă iubirea noastră nu este perfectă, ci căutăm plăcerea, bucuria pe care ne-o dă relaţia respectivă, atunci suferinţa va exista în momentul în care relaţia încetează. Şi nici măcar nu vorbesc de o relaţie care are la baza căutarea plăcerii ca prim scop, asta fiind de la început egoistă şi narcisistă, ci de o relaţie în care primeşti ceva în schimb de la celălalt, fără însă ca să urmăreşti aceasta, ceva care te face să te simţi bine. Apoi, din cauza limitării noaste umane te obişnuieşti aşa de mult cu binele respectiv încât iubirea iniţială, care să presupunem că era exclusiv pentru celălalt, deci o iubire total dezinteresată, o iubire în care te goleşti de tine însuţi, iubirea iniţială, zic, începe să devină încet, încet o căutare a bucuriei rezultate din urma acestei relaţii. Ca atare poziţia ta faţă de celălalt se schimbă, celălalt evident percepe schimbarea şi atunci şi poziţia lui se schimbă. Şi chiar dacă poziţia lui nu s-ar schimba, din momentul în care încep să te preocupe mai mult impactul acelei relaţii asupra ta, eşti pierdut, căci intri în vâltoarea patimilor sufleteşti şi ajungi obiect de distracţie al marelui separator şi amăgitor. Cum este de ieşit din acest cerc vicios? Poţi evita prin două feluri: cel mai uşor este să fugi de orice relaţie semnificativă interumană şi să cauţi relaţia cu Dumnezeu. Asta este greu, căci noi nu putem iubi pe Dumnezeu decât, cred eu, dacă ai experienţa iubirii interumane. Căci cum putem oare noi să-l iubim pe Dumnezeu decât cu iubirea noastră imperfectă umană, exerciţiu al iubirii pe care l-am căpătat în urma interacţiunii cu alţii? Al doilea fel ar fi să fii capabil să transpui cumva dragostea pe care o ai pentru celălalt în dragostea pentru Dumnezeu, să reuşeşti să vezi în celălalt imaginea lui Dumnezeu şi să iubeşti acea imagine. Dar pentru asta ai nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, ajutor pe care ţi-l dă, dacă îl ceri, adică dacă te rogi cu adevărat şi nu doar cu buzele. Iar pentru a fi în stare să te rogi aşa ai nevoie, evident, de ajutorul lui Dumnezeu, şi atunci cum ieşi din acest punct de mort? Cu ajutorul lui Dumnezeu, în Care trebuie să nădăjduim şi să avem credinţa că ne iubeşte pe noi şi pe mine, aşa limitată, egoistă, căutătoare de bucurie cum sunt eu, păcătoasa.

Iar despre celelalte suferinţe, am avut partea-mi din plin, atât suferinţă fizică, cât şi morală (soţul meu este primul exemplu care-mi vine în gând). Suferinţa spirituală o percep doar din când în când, pentru că sunt aşa de limitată. Câteodată am o străfulgerare a cât de corupţi, stricaţi, imperfecţi suntem noi (adică eu) în comparaţie cu iubirea pe care ne-o (mi-o) dă Dumnezeu, Care S-a pus la mintea noastră (adică la "capacitatea" (sau incapacitatea noastră) de a iubi ceva ce nu e omenesc, şi ni L-a dat pe Fiul Său, pe Maica Domnului şi pe Sfinţi, ca să ne fie mai uşor să-i iubim, având şi ei natura noastră omenească.

Maria