M-am gândit de multe ori, de ce ni s-a lăsat porunca să ne rugăm unii pentru ceilalţi, şi într-un fel am găsit răspunsul căutat.
Cred, şi să mă corectaţi dacă greşesc, că se adună într-un mod miraculos lumina candelei mele cu a altora, iar căldura izvorâtă puţin câte puţin, poate topi icebergul acestei lumi şi poate genera cutremure spirituale, dar nu aşa cum credem noi, cantitativ, deşi şi asta contează, mai ales pentru noi, ci noi deschizând uşa Sfântului Duh, El poate intra şi cu ajutorul unor gazde bune poate face curat şi "împrumutând" din rugăciunea noastră, printr-o lege a iubirii, poate pătrunde şi la cei pentru care ne rugăm. Şi asta se întâmplă în cel mai delicat mod, fără a-i încălca persoanei liberul arbitru, ci asemenea unui bolnav, care nu ştie ce vrea, îi dai medicamentul...

Credeam că rugăciunea e uşoară, înainte, şi nu înţelegeam de ce preferă oamenii Bisericii să stea în genunchi, decât să facă ceva, să facă o faptă bună. Şi am aflat că rugăciunea făcută din inimă e mai epuizantă decât orice altă acţiune, pentru că te laşi prădat, dăruieşti ce eşti în schimbul a "nimic" aparent... Iubirea noastră e leacul pentru aproape. Şi e aşa greu de făcut! Şi numai cu ajutorul Domnului şi al Sfântului Duh putem să facem ceva.

Puţinul nostru este să apăsăm pe clanţă, să deschidem uşa, să primim, să fim gazde bune şi oneste, şi să ne bucurăm de locuinţă şi să o ţinem curată, iar focul din sobă să fie mereu aprins. Şi uite aşa , din când în când mai cade ceva pe hornul casei noastre sau ne mai bate un străin la uşă, şi noi atunci mai mult ca niciodată ne bucurăm şi ne ostenim...

Cam aşa am început să văd eu lucrurile. Iar rugăciunea pentru aproapele sunt lemnele pe care el uită să le pună pe foc, şi noi ştim că el e bolnav şi nu se mai poate deplasa să le aducă, şi, în mod tainic, cu ajutorul Sfântului Duh le strecurăm pe horn, fără a-i bate întotdeauna la uşă...

Totul e făcut într-un mod tainic şi ameţitor!

Anca