De multe ori, citind mărturiile celor care îmi scriu, parcă aş dori să fac o "şedinţă cu părinţii", cu toţi părinţii din lume. O şedinţă în care să ne ajutăm unii pe alţii să găsim soluţii să nu ne mai rănim copiii, să nu-i mai blestemăm, să nu le mai lăsăm moştenire poveri mai grele decât umerii lor!
Acum fac o mică încercare, publicând aici mici mărturii ale copiilor, din care părinţii vor avea de învăţat. Rugăciunea şi primirea şi păstrarea harului în Sfânta Biserică ne va ajuta să schimbăm ceva din viaţa noastră plină de durere, care aşteaptă vindecare.
Cu respect şi dragoste,
M. Siluana
Câteva mărturii despre durere
Am 7-8 ani. E o seară de vară. Am mâncat în curte şi părinţii au mai rămas la masa în timp ce noi am mers la culcare. Fereastra camerei în care dorm cu mama dă spre curte. La un moment dat aud zgomot, vocile părinţilor cu tonul ridicat. Mama intră în cameră plângând revoltată. Îmi spune că tata "a aruncat cu paharul după ea" şi că a lovit-o în umăr. Că el s-a enervat şi nu a mai gândit normal. Mi-a arătat semnul de pe umăr. Nu pot să cred că în povestea asta e vorba de părinţii mei cei dragi. Că "monstrul" despre care povesteşte mama, e tata. Că omul acesta muncitor şi iubitor a putut face asta. Simt stupefacție, oroare, repulsie faţă de tata. A doua zi l-am privit cu reproş şi asta l-a rănit. A încercat să se explice. Întâmplarea asta, asociată cu multe eforturi de-ale mamei mai putin susţinute de fapte şi mai grave de a-l discredita pe tata în ochii mei, a făcut să nu am încredere în el, în oameni şi în mine. Multă vreme m-am temut de "monstrul" din oameni şi de cel din mine. Dar multă vreme frica asta l-a hrănit. În continuare mă tem că în tata e ceva rău, că poate mama l-a cunoscut mai bine decât noi. Şi parcă niciodată nu l-am putut iubi. Îmi pare rău că nu se mobilizează să înceapă să se spovedească şi să meargă la Biserică. Mi-e tare drag şi ştiu că a fost un tată bun. Dar ei doi s-au rănit rău unul pe celălalt şi el poartă încă povara asta.
E seară. Am 11-12 ani. Sunt primele angoase, dar nu ştiu că se cheamă aşa. Privesc pierdută pe fereastră, aproape cu lacrimi în ochi. Simt că trebuie să împărtăşesc cuiva ceea ce simt. Tata e aşa de ancorat în realitate, încât sigur o să încerce să mă determine să revin cu picioarele pe pământ. Încerc să-i vorbesc mamei, să-i povestesc despre golul pe care îl simt în mine, despre neliniştea şi tristeţea pe care le încerc citindu-l pe Eminescu, despre nevoia de a ştii că există şi altceva decât realitatea imediată şi concretă. Părintii mei sunt oameni formaţi în materialismul lui Marx. Mama mă priveşte nelămurită: de ce îmi fac atâtea probleme? E totul o închipuire de-a mea. Mă simt aşa fiindcă vreau eu să mă simt aşa. Mă simt abandonată, neînţeleasă, a nimănui. Sunt furioasă că nu pot comunica cu părinţii mei, cu mama, că nu sunt luată în seamă. Aproape că mă sufoc de atâtea lucruri rămase în mine. Şi mă ştiu şi astmatică! Vine ora de culcare şi discuția se încheie brusc. De atunci nu le-am mai împărtăşit părinţilor mei nevoile mele spirituale. De fapt nici unui adult. Mi-am creat propriile mele idei şi credinţe adunate din diverse lecturi. Multe au fost total greşite, le-am abandonat pe rând. Mai târziu am fost şi o pradă uşoară pentru ideile rătăcite ale altora. Şi acum mi-e greu să-mi deschid sufletul celor din jur.
Am 15 ani. Părinţii s-au separat. Cu tata nu mai vorbesc. Sunt supărată pentru că a rănit-o pe mama, deşi ea i-a cerut să plece de acasă. E vacanţa de vară. Mama e tot timpul plecată. Fratele meu e pe la vreun chef sau umblă după fete. Eu stau singură, în sufragerie pe jos şi plâng. Cade seara iar eu iarăşi mă regăsesc singură. Nu am nici măcar o prietenă, toate sunt plecate în vacanţă. Alte persoane apropiate nu există în viaţa mea. Mi-e frică! Mi-e frică de seara care coboară şi mă regăsește singură! Mi-e frică de vieţile noastre risipite. Singurătatea pare a fi cel mai cumplit lucru. Iar asta se repetă în fiecare seară, aproape toată vacanţa. Simt disperare, deznădejde, mânie faţă de cei care simt că m-au lăsat singură. În toamnă, între părinţii mei a avut loc un fel de reconciliere. Tata s-a întors şi am făcut pace. Dar mă simt vinovată faţă de el. Însă el nu m-a mai lăsat aşa singură, până când am plecat la facultate la Bucureşti. Dar mi-a rămas frica de singurătate, deşi o lungă perioadă am stat singură. Din când în când revenea disperarea asociată cu singurătatea şi cu frica de abandon. Mi se rupe inima pentru toţi cei din casă, pentru că ştiu că poartă poveri grele din vremea aceea.
Am 18 ani. E vară şi învăţ pentru admitere, undeva la casa unor cunoştinţe, la mare. Sunt cu tata, iar după câteva zile, prima oară după mulţi ani revine o criză majoră de astm bronşic. Astmul mă chinuie din copilărie, de când mă ştiu, practic. Dar părea să se fi stins, ultima criză a fost pe la 12 - 13 ani. E o criză foarte puternică. Sunt epuizată după două zile de străduinţe de a respira. Am luat Miofilin şi degeaba. Stau în pat şi mi se pare că următoarea gură de aer va fi imposibil de luat, şi că aici se termină viaţa. Mi-e atât de dor de mama. Îmi pare atât de rău că n-am făcut pace cu ea. Ultimele dăţi când am văzut-o părea altcineva, cineva atât de străin şi de insistent. Am fost foarte dură cu ea. Dar cred din tot sufletul că în spatele acestei femei ciudate care umblă în negru, cu capul acoperit, face exces în utilizarea mirului şi încearcă să mă convingă să mă călugăresc, e tot mama. Şi aş vrea atât de mult să fie cu mine. Mi-e rău şi nu mai pot respira! Evident, mi-am revenit. Dar am început să înţeleg unele lucruri, pe care altfel nu le-aş fi înţeles. Că am nevoie de mama chiar şi sub forma asta atât de şocantă, deşi au mai fost ulterior momente când am alungat-o de frică. De mama încă mi-e dor, dar acum e maica X. Mă gândesc că sunt totuşi un caz fericit, sunt copii care nu-şi cunosc părinţii.
Şi o mică mărturie despre posibila vindecare prin iertare:
Binecuvântată să fie legătura părinţilor mei! Binecuvântaţi fie ei doi, împreună!
Am recitit articolul, am citit acatistul, iarăşi destul de "distant". M-am întins ca de obicei, mi-am destins corpul. A urmat o perioadă destul de lungă, când nu mă puteam gândi la nimic, când nu puteam simţi nimic. Un mare blocaj. Mă temeam iarăşi că nu o să-l depăşesc şi şedinţa va fi ratată. Ce slabă mi-e credinţa! Am încercat să mă leg de locul unde eram (îmi vizitam bunica). M-am gândit la bunici. Am simţit atunci o mică gheară în ceafă. Am încercat să merg pe linia aceasta, dar nu a mai apărut nimic. Mi-am iubit bunicii, deşi nu am fost extrem de ataşată de ei. Bunica spune că atunci când eram foarte mică nu suportam să stau la ei de dorul mamei. Mi se făcea rău şi vomam şi trebuia să mă ducă înapoi acasă. Şi aşa am ajuns la subiectul părinţilor. Gheara din ceafă era acum mai pronunţată. Nu credeam că sunt pregătită să intru acolo. Ştiu că port tot timpul o armură faţă de ei şi faţă de cei apropiaţi, în general, care împiedică adesea o dăruire veritabilă. Ştiam deja că este de atunci de când într-o clipă universul meu a fost spulberat. Aveam 12 ani şi mi-am pierdut familia. Sigur, mulţumită lui Dumnezeu, nu mi-am pierdut şi părinţii, individual, dar am pierdut ceea ce reprezentau ei împreună. A fost o durere cumplită. De atunci construiesc poveşti în jurul realităţii. Poveşti care îmi dau iluzia controlului. De teama suferinţei pierderii îmi reinventez realitatea şi nu trăiesc în armonie cu ceea ce primesc. Ura manifestată între părinţii mei a făcut ca imaginile lor să se separe în mintea şi în sufletul meu.
Acum mă sufoc. E o uşoară reminiscenţă a astmului bronşic.
Mă gândesc totuşi că procesul iertării lor a început de mult. Dar îmi dau seama că am făcut asta cu fiecare în parte. Îmi dau seama că rana e produsă de ei doi, împreună, strâns legaţi. Şi aşa trebuie să-i iert. Încerc să mi-i amintesc împreună, atunci când mai erau cu adevărat împreună. Nu reuşesc. Constat cu groază că imaginile acelea mi s-au şters din memorie.
Încep să-i binecuvântez stângaci. Ştiu că trebuie să găsesc o formulă potrivită:
- Binecuvântaţi fie părinţii mei! (Nu e bună, şi în formula asta sunt tot separaţi)
- Binecuvântaţi fie ei ca şi cuplu! (Formula asta nu-mi spune nimic)
- Binecuvântată fie familia noastră! (E mai bine, dar tot nu e ce trebuie)
- Binecuvântată fie relaţia lor, binecuvântată fie. Domnul în relaţia lor! (Doar din ea m-am născut)
Şi apoi vine formula: "Binecuvântată fie legătura părinţilor mei!"
La sfârşitul şedinţei, când mă ridic, absolut spontan, mi-i amintesc împreună, coborând din maşină când veneau să mă ia de la bunici. Lacrimile mi se transformă în lacrimi de bucurie. E atâta căldură în felul în care mă gândesc la ei! De mult nu i-am mai văzut!