V-am promis că vă scriu cum stau cu sesiunea a 7-a. Mi-o plănuisem pe vineri, iar vineri am uitat. Aşa că am lăsat-o pe duminică.
N-a fost nici un miracol. Cred că miracolele sunt pentru cei "pe moarte", iar eu am ieşit puţintel din comă, aşa că e neserios să aştept un medicament-minune cu puteri instantanee.

Se adânceşte liniştea.

Ăsta e efectul de până acum. Nu ştiu cum să vă explic ce fel de linişte. Sunt obosită şi acum serile, dar altfel de oboseală. O oboseală firească, sănătoasă. Nu oboseala aceea de atâta durere, de atâta angoasă, de ideea că sunt neînţeleasă, că trebuie să ţin minte şi să sprijin atâtea minciuni, ale mele şi ale altora, că am atâţia ani şi încă nu sunt "în rând cu lumea". Nu oboseala debilă a şoarecelui care aleargă în rotiţă fără să ştie de ce. Ci oboseala unui om care ştie încotro vrea să meargă, deşi drumul până acolo e greu (şi uneori nici nu prea are chef să meargă) şi ştie că Cineva îl şi însoţeşte, şi aşteaptă. O astfel de linişte.

Mă plângeam undeva pe un post din blogul meu pe care l-am şters deja că mă simt diluată, că n-am un nucleu care să facă materia şi energia să graviteze în jurul lui. Acum înţeleg puţintel. Atât timp cât eu sunt nucleul lumii şi al existenţei mele - sunt sortită morţii şi nebuniei, diluării.

Ca lumea să se ordoneze frumos, sau măcar logic, nucleul trebuie să fie perfecţiunea însăşi. Altfel zis, Dumnezeu.

Aşa că tema mea pe acasă de acu', pe multe săptămâni e să mă împing pe mine afară din locul pe care l-am uzurpat ca să vină acolo Cel Care trebuia să fie acolo dintotdeauna. Scrisesem în fraza anterioară "să pun acolo pe Cel care..."; apoi am şters şi reformulat. Mi-e greu să mă obişnuiesc cu El, independenţa însăşi. E clar că eu nu pot să-L pun acolo, ci numai să-L rog să vină.

Mi-aţi scris de veşnicia în care o să ne minunăm unii de alţii. Îmi scăpase din vedere aspectul ăsta. M-a surprins plăcut.

Mulţi-mulţi ani în urmă am adormit într-o seară întrebându-mă ce e Raiul. M-am visat însoţită de încă cinci persoane (poate băieţi, poate fete, sau poate foşti băieţi şi foste fete...) mergând cu bicicletele pe o şosea netedă ca oglinda prin mijlocul unui câmp cu flori mari, galbene. Veneam de nicăieri, ne duceam nicăieri. La un moment dat am aruncat bicicletele şi am început să ne rostogolim (şoseaua era puţin mai înaltă decât câmpul, forma o pantă pe ambele părţi) prin flori râzând, cum fac copiii. Nu pot să vă spun ce senzaţie era aceea. Libertate? Prea slab. Era probabil acea despătimire, acea apatia a Sfinţilor Părinţi, o stare în care tot ce se atinge de tine şi tot ce iese din tine e numai bucurie. N-am uitat niciodată visul ăsta. Şi lucrul care m-a şocat cel mai mult n-a fost starea aceea de fericire neîngrădită, nici florile pe care nu le-am văzut nicăieri niciodată, nici fiinţele care mă însoţeau şi despre care ştiam că sunt prietenii mei, ci faptul că eu nu merg pe bicicletă. Niciodată n-am mers (în afară de câteva tentative eşuate de a învăţa).

L.