Sărut mâna, maică!
Vă scriu ca să mai lărgesc puţin lumea, care parcă se strânge asupra mea ca o pungă.

Văd că site-ul dumneavoastră se transformă încetişor într-un fel de forum. Cred că e o schimbare bună. E plăcut să ştii că cineva (Kati) se roagă pentru tine, chiar dacă habar n-are cine eşti. Pentru mine nu ştiu dacă se roagă cineva în afară de dumneavoastră (şi Kati, desigur), deşi doar Dumnezeu ştie asta.

Până nu uit, transmiteţi-i lui Paul să caute cartea lui C.S. Lewis "Reflections on Psalms", nu ştiu dacă a fost tradusă şi în română (cred că v-am înnebunit cu Lewis, dar eu îi datorez multe lucruri). Mie mi-a ajutat foarte mult să înţeleg psalmii şi o mare parte din Vechiul Testament. Cred că o să înţeleagă după asta foarte bine ce e cu răul de sânge, cu judecata şi cu pruncii izbiţi de pietre (pe mine asta m-a dat gata!). Ceea ce mi-a uşurat mie enorm înţelegerea e reamintirea faptului că Psalmii sunt poezii care se cântau în Templu. Într-adevăr scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt, dar totuşi poezii, versuri. Şi prin urmare conţin foarte multe procedee artistice care aşa şi trebuie înţelese. Vă rog foarte mult să mă corectaţi dacă greşesc.

Mi-a părut rău să aflu din mesajul Irinucăi că nu vă simţiţi bine. Nu ştiu cum să mă exprim, cred că egoism se cheamă când reduci o persoană doar la ceea ce face ea pentru tine. Aproape uitasem că aveţi un corp care poate vă provoacă durere (că de suflet nu mai zic, la câte aţi văzut şi auzit), că aveţi nevoie de somn, de linişte uneori, de timp pentru a privi cerul şi florile. Că pe lângă "seminarişti" aveţi o mănăstire de îndrumat, o grămadă de tineri cu probleme, şi deţinuţi, şi oameni cu tot felul de dureri la care nu e foarte simplu să te duci să le spui că Dumnezeu e soluţia problemelor lor, şi nu numai atât, chiar sursa şi scopul vieţii lor.

Aşa că Îl rog din tot sufletul pe Dumnezeu să plătească cum ştie El şi datoria asta a mea către dumneavoastră că eu nu ştiu dacă aş putea vreodată.

Cu drag,

Ludmila

P.S.: Am găsit câteva bucăţi foarte... practice în "Citadela" lui Antoine de Saint Exupery. Le ataşez. Am observat că vă place să mă "citaţi". Vă trimit ceva mai bun decât ceea ce scriu eu:

"Îi dispreţuiesc pe acei care o fac pe proştii, doar ca să uite de complicaţii, care de dragul unei vieţi liniştite îşi înăbuşă pornirile inimii şi se îndobitocesc. Ţine minte: o problemă de nerezolvat, o contradicţie de neîmpăcat te forţează să te depăşeşti, prin urmare - să creşti - altfel cu ele n-ai să te descurci. Îndoindu-ţi rădăcinile tu străpungi pământul pietros şi uniform şi te hrăneşti cu el, şi înalţi cedrul spre slava lui Dumnezeu. Adevărată e doar mărirea acelui templu, care a îndurat uzura mai multor zeci de generaţii. Şi tu, dacă vrei să creşti, permite contradicţiilor să te şlefuiască, ele sunt calea ta spre Dumnezeu. Nu există altă cale în lumea asta. Acceptă, primeşte suferinţa şi ea te va ajuta să te ridici. Nu fă economii de suflet. Nu fă provizii acolo unde trebuie să se trudească inima. A da înseamnă a arunca un pod peste abisul propriei singurătăţi. Dând, nu încerca să afli cui ai dat. Şi aşa vor veni la tine şi îţi vor spune: "El nu merită asemenea dar. De parcă tu ai fi deschis o tarabă şi ai de gând să faci neguţătorie. Să ştii: cel care îţi ia fără să-ţi restituie îţi dăruieşte posibilitatea de a-I sluji dezinteresat lui Dumnezeu. Şi Îl slujeşte nu acel care şi-a frânt mâinile (mirându-se) deasupra rănii aproapelui său, ci cel care fără întârziere a plecat la drum lung pe cărări muntoase ca să vindece rana slugii sale. Dar dacă tu aştepţi recunoştinţă, eşti josnic. Eşti mai lacheu decât toţi lacheii împreună luaţi, pentru că atenţia ta nu poate fi răsplătită nici cu o bucată smulsă din piept. Prin cel ce avea nevoie de ajutorul tău tu I-ai slujit lui Dumnezeu, aşa că închină-i-te până la pământ că a acceptat să primească de la tine".

...

"Şi mai am un duşman - lucrurile. A venit timpul să înţelegi una dintre cele mai mari rătăciri ale tale: ai prea multă încredere în lucruri. Dar eu îţi spun: importante sunt doar râvna şi perseverenţa. Cel care a înfruntat şuvoiul de munte, care s-a copt la soare ca un măr, care şi-a zdrelit mâinile de pietre, săpând pământul şi lutul şi care a găsit în răstimp de un an doar un singur diamant cu ape limpezi - acela e fericit. Nefericit, chinuit şi veşnic pretenţios e cel care cu banii săi poate cumpăra un pumn întreg de briliante, dar ce găseşte el în ele, sunt palide toate ca nişte pietricele! Pentru că nu de lucruri ai nevoie, ci de dumnezeire".

...

Rugăciunea singurătăţii.

"Ai milă de mine, Doamne, grea mi-e mie singurătatea mea. Nu am pe cine să aştept. Camera mi-e ca o închisoare, lucrurile din ea sunt tăcute. Nu-ţi cer oaspeţi, în ochii oamenilor sunt şi mai părăsită. Am o vecină, ea e singură şi ea şi camera ei seamănă cu a mea, dar ea e fericită prin cei pe care îi iubeşte. Gingăşia ei e gratuită, ea nu-şi aude şi nu-şi vede apropiaţii, nu simte dragostea reciprocă. Şi totuşi e fericită şi casa ei nu e goală. Doamne, nu un om îţi cer eu, nu o prezenţă palpabilă. Ştiu că minunile tale sunt nevăzute. Vindecă-mă, luminează-mi sufletul, vreau să înţeleg, unde e locul meu şi unde să trăiesc...

Călătorul din pustiu, Doamne, după ce şi-a lăsat în urmă adăpostul şi apropiaţii, chiar şi la capătul pământului e mângâiat de casa sa. Ce-i pasă lui de distanţă? Sufletul său e ocupat şi dacă el moare, moare iubind... Nu-ţi cer, Doamne, să am şi eu asemenea casă...

Un om a văzut o faţă în mulţime şi ea a devenit pentru el zeitate, chiar dacă faţa a rămas necunoscută. Aşa un soldat se îndrăgosteşte de regină. Şi trăieşte ca soldat al reginei. Nu-ţi cer, Doamne, să-mi fie promis asemenea adăpost...

Pe întinderile mării călătoresc cei îndrăgostiţi de insule ce nu există. Compun cântece despre insule şi sunt fericiţi. Nu insulele îi fac fericiţi, ci cântecele. Nu-ţi cer, Doamne, ca undeva să fie pentru mine o casă...

Singurătatea, Doamne, e rodul unui suflet handicapat. Sensul lucrurilor - iată pământul natal al sufletului. Templul este sensul existenţei pietrelor. Sufletul îşi întinde aripile doar pe întinderile sensului, nu de lucruri are nevoie el, ci de peisajul care apare la îmbinarea lor. Învaţă-mă să văd întregul din spatele fărâmiţării.

Atunci, Doamne, voi înceta să fiu singur".