Maică, transmiteţi-i lui Alexe să stea la coadă pentru "ultimul prăpădit", că e bătaie pe locul ăsta... şi e bătaie pentru că de acolo începe Calea înapoi spre umanitate. Cred că până n-ajungi la starea de "ultim prăpădit" nici n-ai ajuns nicăieri, de fapt... cel puţin eu aşa am simţit stând pe malul Dunării şi întrebându-mă dacă să mă arunc sau nu...
Sărmanul îngerul meu, ce-o mai fi tras atunci... când mă apucă nesimţirea şi nu-mi mai pasă că-L supăr pe Dumnezeu mă gândesc la cât tre' să plângă bietul meu păzitor nevinovat şi simt ceva remuşcări... iar dacă mă străduiesc tare-tare să-mi depăşesc greaţa de mine şi ridic un gând şi zic "Doamne, uite ce-am reuşit să ajung" încep să îmi revin, vorba părintelui Stephen, "now we're getting somewhere"...

Cred că adevărul e că dacă te temi să nu-l apuce leşinul pe doctor când îi arăţi rana, n-ai să te vindeci vreodată... şi teama asta e falsă, că doctorul oricum te vede...

Doamne ajută!

I.