Doamne ajută!

Referitor la articolul dumneavoastră despre părinţi, vreau să vă zic şi eu câteva cuvinte. Simt nevoia să mă descarc.

Mă gândesc deseori că multe cupluri ajung să fie părinţi, înainte de a fi pregătite să fie părinţi. Mi-aduc aminte de părinţii din copilăria mea, de faptul că nu aveam voie să fac gălăgie în vreun fel în casă, ca să nu o supăr pe mama mea - era bolnavă cu nervii şi nu avea voie să se supere (mereu această scuză). Umblam mereu neîngrijită, pentru că ea era prea bolnavă sau ocupată (cu ce? era casnică şi casa era într-o stare de nedescris), şi mi-era ruşine faţă de ceilalţi copii pentru că aveam hainele murdare. Bani nu aveam niciodată. Se mai întâmpla să câştig pe la loto, sume nu foarte mari şi le dădeam lor.

Tentativele lui de sinucidere - eu încercând să fac faţă situaţiei. Boala lor - alcoolismul - eu, iar încercând să fac faţă situaţiei. Despre alcoolism nici acum, după atâta timp, nu vor să vorbească, nu vor să se trateze (sau nu pot?). M-au lăsat la bunici de când aveam 13 ani, ei nu mai puteau face faţă situaţiei familiale, sociale etc. După 11 ani, şi-au făcut curaj să apară iar, cu aceeaşi problemă a necomunicării. Acum am crescut, nu mai pot da vina pe ei pentru nereuşitele mele, dar totuşi, de ce îmi sună atât de ciudat noţiunea asta de "familie"? De ce fug mereu?

Acum, de exemplu, îmi place de cineva. Mă gândesc că dacă părinţii lui vor dori să-i cunoască pe părinţii mei, nu ştiu ce voi face. Nu pot decât să mă las în grija Maicii Domnului, pentru că am învăţat că nu pot schimba trecutul sau prezentul. Nu pot să comunic cu ei, deşi aş vrea. Ştiu că şi ei ar vrea, dar parcă suntem de pe planete diferite. Faptul că eu sunt credincioasă, iar ei nu, face să avem dicţionare explicative ale limbii române foarte diferite, şi nu ar trebui.

Iubirea e universală. Ei m-au adus la viaţă într-un moment al acestei veşnicii în care trăim, şi le sunt recunoscătoare. Dar mă apasă şi o tristeţe adâncă, mă simt de parcă am fost trimisă la muncă prea devreme. Am învăţat că nu pot să-i schimb, nu pot schimba situaţia familială, şi cel mai uşor lucru este să îmi port crucea, să trăiesc în acest iad al vieţii (singurul loc unde mă simt bine este în Biserică), învăţând ce este bucuria ce vine din jertfă. Mă gândesc deseori că totuşi viaţa trebuie să fie şi altceva decât suferinţă, şi nu găsesc decât un răspuns: bucuria ce vine din jertfă. Îi invidiez pe cei ce vin din familii cu un bun echilibru sufletesc.

Am făcut Seminarul Iertării, am învăţat din el o lecţie foarte importantă: cât sunt de manipulabilă. Am învăţat că oricât de mult am vrea să ne uşurăm situaţia, nu putem face decât acceptându-o şi mulţumindu-i Domnului pentru suferinţe. Îi mulţumesc Domnului Iisus Hristos pentru aceste suferinţe, pentru că ele m-au făcut să înţeleg suferinţa aproapelui.

Slavă Domnului pentru toate!

A.