M-am pierdut în negura gândurilor, m-am pierdut de viaţă.
Nu pot să mă mai regăsesc în ceea ce se întâmplă în jurul meu. Nu mai sunt eu... m-am schimbat. Cu toate că n-aş fi crezut că pot să schimb atât de multe la mine, doar pentru că simt. Eram o fire veselă, o companie plăcută pentru oricine, eram înconjurată de lume care-mi căuta prezenţa, pentru că oricât de mare supărare era, eu aduceam un zâmbet. Mă prăbuşesc în fiecare zi câte puţin, dar... revin apoi la poziţia iniţială, fără să-mi dau seama că ceea ce se strică în interior nu poate fi trecut atât de uşor cu vederea. Am crezut că pot vindeca tot, imediat după ce se îmbolnăveşte, dar m-am înşelat. Rana se strânge, într-adevăr... dar nu se vindecă în totalitate.
Am ajuns într-un loc de unde nu mai găsesc ieşirea, o cupolă transparentă prin care văd ce se întâmplă afară, dar nu pot ieşi. Iar aici s-au închis cu mine toate problemele, tot ce doare şi toate grijile pe care mi le-am făcut în ultima vreme. Aş vrea să le fac loc să iasă..., dar apar altele şi altele care mă lovesc. Simt că nu mai am nici puterea să cad în genunchi măcar. Sunt închisă aici, îi văd pe ceilalţi cum trec, şi-i strig... cu toată forţa, aş vrea să mă audă cineva şi să mă scoată de-aici, dar strig în van... nimeni nu mă poate auzi. Aşa că scriu... scriu pentru mine, scriu pentru că nu mai găsesc altă soluţie, scriu pentru că simt nevoia să vorbesc cu cineva, dar uneori nu mai am pe nimeni. Îmi aduc aminte de zâmbetul care mi se aşeza pe buze în fiecare clipă spunând " Nu contează. O să trec şi peste asta. Sunt o optimistă."... Şi îl caut, să îl aşez din nou pe buzele mele, dar... nu-i nicăieri. Mi-e dor de mine... şi de el.
Andreea
Draga mea Andreea
Ţi-e dor de tine pentru că te-ai pierdut, te-ai înstrăinat de tine emigrând într-un vis, într-o poveste!
Ce e mai dureros este că a început să-ţi facă plăcere această suferinţă. O plăcere ascunsă, nevrotic, dar ucigătoare. Tristeţea ta a devenit păcat, patimă. Rămânerea în tristeţe e mare păcat! Tristeţea e o stare sufletească firească, prin care plângem şi jelim o pierdere, dar din care ieşim, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca noi născuţi la o nouă viaţă, mai profundă, mai matură!
Te rog să mergi să te spovedeşti şi să pui început nou bucuriei că eşti. Şi, ca să-ţi răspund la o întrebare mai veche, acel băiat n-a fost decât o invenţie a minţii tale. Cel real, din carne şi oase, n-a fost deloc cel din capul tău care nu e mai real decât un personaj dintr-un film! Asta e drama multor adolescenţi: vă proiectaţi dorul de iubire şi personajul ideal unii pe alţii şi vă aruncaţi în hăul diferitelor forme de păcat, numindu-le iubire! Apoi suferiţi şi plângeţi fără ca măcar să vă identificaţi rănile, ci tot în ficţiune! Fie ca fiecare firicel de durere să vă fie ca o trezire şi ca o naştere din nou, o naştere întru Bucuria cea sfântă. Altfel, copii dragi, vom ajunge şi noi să mergem mai mult în cabinetele de psihoterapie decât la Sfânta Biserică.
Te rog, Andreea, trezeşte-te! Încă nu e prea târziu!
Cu durere, dar şi cu încredere,
M. Siluana