Măicuţă Siluana,
Azi mi s-a confirmat încă o dată că nimic nu e întâmplător pe lumea asta şi că Dumnezeu are grijă mare de noi toţi.

În această sfântă zi am găsit posibilitatea de a sta de vorba cu dumneavoastră şi încep prin a vă mulţumi pentru rugăciunile pe care le-aţi făcut pentru sănătatea soţului meu, Cristian.

Poate vă amintiţi de noi, o familie tânără, cu un băieţel de 5 anişori pe-atunci, care a bătut la poarta sfintei Mănăstiri cu noaptea în cap într-o duminică friguroasă de noiembrie, în urmă cu un an. Eram supăraţi. Soţul era bolnav.

Acum, când îmi amintesc, nu-mi pot stăpâni lacrimile, la fel ca atunci... Am trecut peste încercarea aceea cu bine zic eu, pentru că ne-a unit şi mai mult şi ne-a întărit iubirea dintre noi şi credinţa în Dumnezeu.

A fost cumplit, căci depresia soţului părea fără motiv - a avut de fapt mai multe, dar asta nu mai contează, căci a rămas în urmă. Lecţie de viaţă! Dură, dar plină de învăţăminte. Ce-am învăţat? Că atunci când ai impresia că ţi s-au închis toate uşile, Dumnezeu îţi deschide o fereastră! Că dragostea, nu timpul, vindecă rănile.

A fost tare greu pentru că băieţelul nostru, destul de mare să-şi dea seama că tati era bolnav, nu înţelegea de fapt ce se întâmpla cu adevărat. Unde am găsit ajutor? În dragostea părinţilor, a mamei, a surorii mele, dar şi în sufletele curate ale elevilor mei, care parcă simţeau că se întâmplă ceva cu doamna lor. Nu îndrăzneau să întrebe, însă erau mai apropiaţi ca oricând. Îl căutam pe Dumnezeu şi L-am găsit în toţi cei care mă iubesc şi în cei pe care îi iubesc.

Vă cer iertare pentru timpul acordat, dar am îndrăznit să vă scriu după un an să vă spun că suntem bine, şi datorită rugăciunilor dumneavoastră! Vă sărut mâna şi vă urez sănătate multă!

Camelia