Măicuţă,
În metrou mi-a venit ideea, adică am reconstruit eu în imaginaţia mea, cam cum au fost momentele când m-a văzut prima dată bunica, deşi, ştiţi, că aveam 3 ani.

Şi aşa ajung la situaţia fetei "Eu sunt", situaţie prin care a trecut şi mama mea: a rămas însărcinată la 19 ani. Nu era măritată, casă unde să mă crească, un acoperiş, nici una.

Şi totuşi zic din nou ce fericită sunt că s-a ţinut cont de mine şi mi s-a oferit viaţă, deşi eram un ghemuleţ de celule. Mama mea începe să capete în faţa mea pe zi ce trece, o imagine de eroină şi curajoasă. A sacrificat mult din viaţa ei, şi sacrificiul ei de atunci acum are roade. Cred că am simţit pe pielea mea, în pântec fiind, frica mamei, dar cred că am susţinut-o şi eu de acolo cum am putut, mai mişcând un picioruş, mai mişcând o mânuţă, dar eram mereu cu ea! Deşi acel prunc nu e văzut, ci doar simţit, aduce alinare în situaţiile astea mult mai mare decât orice altceva. Şi cred că acel copil care e la momentul poate cel mai nepotrivit, e poate la momentul cel mai potrivit. Mama mea nu a mai putut avea niciun copil după mine (de la RH, cred, dar am tot cerut şi eu frate, soră şi simţeam un răspuns sincer că nu se poate), şi dacă făcea avort ori ar fi mai rămas însărcinată şi cred că acel copil ar fi fost handicapat şi suferinţa şi temerile şi toate cele erau înmiite faţă de cele de la 19 ani ai ei, sau nu mai rămânea deloc şi nu mai simţea în viaţa ei cum e să îţi sărute propriul copil mâinile (mi-a zis că îi făceam aşa). Şi mama mea, simt pe zi ce trece, că merită o diploma pentru că este o eroină. Sunt mândră de ea! A făcut ce a putut ea mai bine şi cum a crezut de cuviinţă, dar important e că acum suntem toţi trei bine şi că nu m-a avortat.

Şi nu eşti singură, ai acel copilaş 9 luni de zile pretutindeni cu tine.

Pe mine m-a lăsat la cămin ceva ani, dar asta pentru că nu avea unde să mă ţină, cu ce să mă crească. Cândva a zis mama mea o frază ceva de genul: "Şi după ce am ajuns toţi 3..." în acel "toţi 3" a răsunat şi greutatea, dar şi izbăvinţa, şi reuşita, curajul lor de a mă păstra şi ideea de familie unită, strânsă.

Şi cred că şi mama şi pruncul sunt nişte minuni, două minuni care se "nasc" una pe alta şi se ajută una pe alta.

Aveţi grijă de voi doi!

Zic şi eu ca Măicuţa, veţi trăi multe minuni şi bucurii împreună!

Şi pentru asta, voi zice "Te iubesc, Mam!".

Să mă iertaţi pentru handicapul ăsta de a încuraja un om cu o situaţie adevărat delicată!

Un copil de-acuma mare (20 de ani)!