Un tren frumos colorat a venit în gara noastră şi m-am suit în el,
crezând că l-am prins pe Dumnezeu de picior.
Mii de ani, sufletul meu a rătăcit,
printre iluzii cu etichete frumos ornamentate şi oameni
ce păreau de pe alte planete.
De la ei am învăţat că fiecare roată dinţată îşi are o lege,
fiecare şurub îşi are un rost şi fiecare atom o ecuaţie.
Dar sufletul, i-am intrebat, ce legi are?
şi nimeni nu a ştiut să răspundă,
aşa că m-am întors să îmi întreb strămoşii.
Într-o zi, un tren ruginit,
m-a adus înapoi în gara veche.
În ruinele castelului am regăsit aceleaşi personaje,
îmbătrânite sau jucând pitulişul în spatele pietrelor din cimitir.
Te-am găsit, i-am zis străbunicii,
credeai că dacă stai aici ascunsă, nu o să te găsesc?
De ce, i-am mai zis, nu mi-ai citit basmul de o mie de ori,
să înţeleg că viaţa este zădărnicie?
De ce nu m-ai oprit să mă urc în trenul cel frumos colorat?
Pentru că viaţa nu se învaţă din cărţi,
mi-a răspuns Moartea în trecere prin cimitir.
Legile atomului şi ale şurubului le poţi învăţa din manuscrise frumos lustruite
dar legile sufletului numai din dureri şi suferinţă.
A trebuit să simţi dorul de acasă şi să te întorci,
pentru ca să înţelegi că durerea este legea
prin care sufletul îşi reclamă dreptul la existenţa,
tot aşa cum emisia este legea
prin care fotonii au dreptul să strălucească.
Citeşte despre dor şi sufletul nu îţi va fi fost,
trăieşte-l şi vei traversa hăul nefiinţei.
Fiecare, mi-a zis mai departe Moartea,
trăieşte legile în care crede.
Furnica aleargă ziua întreagă în legea muncii,
fără să ştie de legea atomului sau a regretului.
Tu le-ai cunoscut pe toate trei,
fără să ştii că există infinităţi
dincolo de muncă, materie sau suflet.
Ia aceste fire de nisip, mi-a mai zis Moartea,
şi dă-le prietenilor tăi din depărtări.
Spune-le că nu scapă de mine,
ascuzându-se în locuri unde nu văd faţa celor decedaţi,
povestea trebuie să îşi găsească acelaşi sfârşit strămoşesc.
Acum ma uit la firele de nisip
Şi văd cât de puţine mi-au mai rămas.