Maică,
Tocmai voiam să vă scriu, pentru că parcă se mai luminează lucrurile. Nu foarte-foarte, dar e o mică schimbare.

Împărăţia lui Dumnezeu e ca un bob de muştar, nu?

Binecuvântată să fiţi, maică, şi dumneavoastră, că ne primiţi şi ne adunaţi si ne răbdaţi.

Ziceam mai devreme că facem un fel de forum. N-aveam dreptate. (Mi se întâmplă tot mai des în ultimul timp să-mi pierd competenţa lingvistică când vreau să spun ce simt şi n-am primit chiar una mediocră.) Nu ne transformăm în forum, ne transformăm în ceea ce ar trebui să fim, în membri ai Bisericii lui Hristos. Nu biserica X din mitropolia Y, ci Biserica!

Eu, cel puţin, simt că sunt pe cale (e oare aceeaşi Cale de care vorbiţi dumneavoastră?) de a-mi găsi locul într-un Trup în care nu sunt în plus pentru, că locul exista înainte să exist eu, şi dacă îmi găsesc acel loc, chiar dacă n-am să mai fiu primită niciodată în nici un fel de "organism" omenesc - familie, cerc de prieteni şi cunoştinţe, companie, branşă profesională etc, etc, etc - n-am să fiu niciodată părăsită sau lipsită de grijă, dragoste şi toate celelalte necesare vieţii.

Cred că asceţii sunt nişte oameni care si-au găsit deja acest loc (m-am întrebat adeseori cum supravieţuiesc). De asta nu mai au nevoie de simţul apartenenţei la alte grupuri (nu mă refer la instinctul de turmă - ăsta e un fel de lene de a fi unic). Pentru că sunt deja mădulare ale unui Trup care e Viaţa Însăşi. Ce fericire trebuie să fie asta! Cred că mi-e dor de o asemenea fericire, deşi dorul ăsta nu este al meu. Nu poţi dori ce n-ai gustat vreodată.

Vă îmbrăţişez şi eu şi vă mulţumesc că existaţi (adică lui Dumnezeu)! Prin dumneavoastră rămân ancorată într-o realitate uşor de pierdut în lupta cu agresivitatea lumii noastre. Am om care să mă arunce în scăldătoarea vindecătoare.

P.S.: Va trebui totuşi să găsesc o modalitate de a ţine un jurnal, pentru că altfel o să vă înnebunesc. Îmi plănuisem un răspuns de două rânduri şi iată ce-am produs...

Ludmila