Măicuţă dragă!
...Azi, când am intrat pe site, am găsit în fruntea listei întrebarea: "Cum putem domoli mintea noastră sau să ne-o facem prieten?". Nici că se putea mai potrivit... Mintea mea e un viespar de ceva vreme. Viespar, pentru că viespile nu aduc rod. Dacă ar fi un roi de albine harnice şi roditoare nu m-aş plânge. Mă chinuiesc mulţime de gânduri, unele banale, unele importante, unele trecătoare, unele persistente, cert este că nu mai am pic de linişte. Doar noaptea câteva ore cât reuşesc să dorm. Nu reuşesc nici trei rânduri să fiu cu mintea doar la rugăciune, atunci când îmi fac canonul. Citesc, dar în acelaşi timp, în cele trei rânduri, se derulează alte zece gânduri în mintea mea.

Dacă nu greşesc, majoritatea gândurilor sunt provocate de sentimente de teamă şi vinovăţie. Teama că nu fac ce i-ar plăcea Domnului, că nu gândesc ce I-ar plăcea Lui. Mă simt ca şi cum aş fi într-o lume căreia nu-i mai aparţin, nevoită să fac ceva ce nu mă reprezintă şi pentru care nu reuşesc, cu toate eforturile, să mai am "tragere de inimă", cum se spune. Şi pentru mine asta este deosebit de chinuitor, este ca o dedublare. Trag de mine, dar fără succes şi asta mă face să mă simt şi mai vinovată, să-mi fie urât de mine că nu reuşesc să-mi fac treaba aşa cum ar trebui (mă refer la serviciu, în primul rând), şi mai ales că nu mai pot să pun suflet în ceea ce fac. Şi simt că nu o să mai pot face multă vreme asta.

Dar îmi zic: şi ce vrei de fapt să faci? Pentru că ce ţi se pare ţie ca ai vrea să faci, să fii, nu e de tine, ştii prea bine. Revino cu picioarele pe pământ şi vezi-ţi de treaba pe care o ai aici, în lume. Până la urmă nu trebuie musai să pui şi suflet.

Dar sufletul meu strigă, îi e dor, oricât încerc să-l fac să accepte că asta e viaţa pe acest pământ, el tot nu vrea să accepte. Este, să-mi fie iertate cuvintele nepotrivite, ca şi când aş fi îndrăgostită rău, rău, dar... cu o iubire imposibil de împărtăşit vreodată (cu toate că undeva, în nebunia mea, există un sâmbure de nădejde!).

Am o vreme a mea cu Domnul, un sfert de oră dimineaţa, trei sferturi seara, sâmbăta şi duminica dimineaţa, dar iată că şi în această vreme, sau mai ales în această vreme, nu pot să las viesparul la uşă, şi intră cu mine şi mă înnebuneşte de cap, şi mă întreb: dar când am zis oare cântarea aceea care îmi plăcea mie? Şi uite aşa simt că îmi sunt "furate" şi aceste momente.

Şi mi-e dor, dar nu ştiu prea bine de ce, şi mă doare până la lacrimi, dar nu ştiu exact ce. Şi iar îmi spun: de ce ţi-e dor şi ce te doare este doar o plăsmuire a psihicului tău "puţin" instabil. Şi mi-e şi mai dor, şi încerc să mă fac că nu mă doare...

Vă ameninţam cu o mulţime de întrebări şi, de fapt, nu am pus niciuna. Nici nu ştiu ce întrebare aş putea să pun ca să exprime cât de cât ce e în mintea mea. Poate aceasta: cum ştiu dacă acest dor este real sau doar imaginar? Dacă să-l iau în seamă sau să-l înăbuş în activităţi cotidiene (ştiu de fapt că nu pot, am încercat). Ce pot să fac să-mi liniştesc mintea (inima?), să capăt măcar din când în când puţină linişte? Părintele meu mi-a spus la un moment dat că trebuie să mă obişnuiesc cu aceste gânduri. Recunosc că îmi e groază de această perspectivă. Şi tot mai sper că există şi altceva de făcut...

Simt mare nevoie să vorbesc cu cineva despre toate acestea. Dar nici Părintele nu mă are numai pe mine pe cap, nici pe altcineva nu-mi vine să încarc (cu toate că uneori vorbesc cu o prietenă şi, iar mă simt vinovată...). Da, vorbesc cu Domnul meu drag, Îi spun toate, dar tare aş vrea să am şi un răspuns (feedback mai englezit), şi "aparatul" meu prăpădit nu e acordat la frecvenţa pe care comunică El.

O altă întrebare, sau poate o altă faţă a aceleiaşi de mai sus, ar fi aceea pe care o propuneţi chiar dumneavoastră: "Cine sunt eu, Doamne? Cum pot afla cum ai gândit Tu să fiu? Ce pot spera să schimbi Tu cu puterea Ta în firea mea păcătoasă şi îndărătnică şi ce trebuie să accept ca fiind un dat?".

Ieri am primit un mesaj pe mail: "Învingătorii sunt cei ce fac lucrurile să se întâmple. Învinşii lasă lucrurile la voia întâmplării.

Oricât e de anormal, aş vrea să fac parte din categoria "învinşilor", dar nu de voia întâmplării. ci de voia Lui. Dar nu ştiu cum să fac asta, să fac distincţia între ce trebuie să provoc eu sau ce trebuie să las în voia Lui. Dacă spun că aş vrea să las totul în voia Lui şi să nu încerc să provoc nimic, nu este o dovadă de lipsă de responsabilitate?

Cred că dacă nu mă opresc acum o să continuu sărind de la una la alta, aşa cum sunt gândurile mele, şi cred că deja am abuzat prea mult de timpul dumneavoastră. Nu ştiu dacă o să înţelegeţi ceva din ce am încercat să pun în cuvinte aici, nu sunt deloc pricepută în a-mi exprima gândurile şi sentimentele, pot doar să sper că Domnul va pune ordine şi vă va ajuta să înţelegeţi, dacă e ceva de înţeles.

Aştept cu mare interes cursul de antropologie.

Cu mulţumire şi respect pentru tot ce faceţi pentru rătăciţi ca mine, dar şi cu dor,

A.