Dragă Măicuţă,
Copilă fiind, mergeam des la biserică cu bunica şi credeam sincer în Dumnezeu. La vârsta adolescenţei credinţa a început să se tulbure, întrebările fiind din ce în ce mai multe, iar răspunsuri din ce în ce mai puţine, până am ajuns să nu mai cred. În acest moment mărturisesc că nu mai cred nici în Dumnezeu nici în calea bisericii, pe care o văd mai degrabă ca pe o metodă de manipulare în masă. De asemenea, am căzut şi în păcatul desfrânării. Totuşi, uneori simt că ceva nu e în regulă şi că poate e greşit ceea ce raţiunea îmi spune...
Mai am vreo şansă?
Mulţumesc
S.
Draga mea S.
DA! Mai ai toate şansele! Curaj!
Era firesc să-ţi pierzi credinţa de copil care cere şi Tata dă şi să te naşti la credinţa adevărată, a omului care ştie cine este, de unde vine şi unde se duce. Dar ştii cine ţi-a ucis credinţa? Nevoia de libertate pătimaşă. Nevoia de a fi tu dumnezeul tău, de a decide tu ce e bine şi ce e rău şi de a fac ce-ţi place! Acum ai văzut ce înseamnă să faci ce-ţi place şi deja te doare. Durerea acesta e glasul blând al lui Dumnezeu, care te cheamă Acasă! De tine depinde ce răspuns dai! El te iubeşte şi te aşteaptă ca să te cureţe de orice păcat şi să te facă fericită, aici şi în veci! Dar nu e uşor! E mai uşor să desfrânezi, de exemplu! Dar tu ai un dor de altceva în inima ta! Ascultă acest dor şi vino Acasă, fetiţa mea iubită!
Cu dragoste şi înţelegere,
M. Siluana