Alex,
Te-ai întrebat vreodată, de ce omul suferă din cauza dezamăgirilor din partea celorlalţi? De ce caută ceva absolut, ideal, perfect????

De ce vrea bucurie? De ce caută cu atâta râvnă iubirea, sentimentul ăsta, iubirea? De ce are nevoie de ea????

De ce??? De ce caută căldură sufletească? Să fie acolo în suflet??? Să nu îi zic căldură sufletească, atunci mulţumirea de zi cu zi, starea de bine!

De ce (îmi vine să plâng şi nu ştiu de ce; e atât de... nu ştiu nici eu ce simt acum!)???

De ce toate astea???

De ce ceva mic acolo din tine caută fericirea? De ce eşti mohorât când... eşti respins?? De ce vrei să fii acceptat şi iubit de către toţi??? Nu e pentru că nu ţi-ai dat seama Cine te iubeşte??

Sau... de ce te simţi singur când din atâţia amici de ai tăi nu este nici unul... atât de aproape pentru tine, atât de... De ce ai nevoie de fericire?

Ce îţi dă fericirea? Nu vrei să fii mereu bucuros? Te-ai întrebat de ce e "nevoia" asta? Sau iubirea? Chiar iubirea, că ea e necesară pentru toţi?

Uită-te câte răni sunt din cauza lipsei iubirii! Câte!

Nu te-ai simţit niciodată frustrat de situaţiile când nimeni nu te înţelege şi când eşti refuzat, respins, dar mai ales neînţeles ???

De ce... cauţi idealul?

Dar deja mă repet!

Ei, uite iubita desăvârşită, perfectă pentru tine nu este, pentru nimeni nu este. Totdeauna va fi cineva care să te dezamăgească, care să te rănească, cineva care să se răzbune într-un fel sau altul. Nici nu vei găsi vreodată!

Poate ăsta e şi farmecul.

Lumea, situaţiile, iubita, mama, tata, sora, "your best friend" nu vor fi niciodată perfecţi! Lumii desăvârşite îi lipseşte un "element", un "cuvânt", cuvântul "Cuvânt", cuvântul "Dumnezeu"!

Lumea e perfectă atunci când e Dumnezeu, pentru că atunci nimic nu mai apare aberant, ciudat, străin, dureros. Trist!

Are Nichita Stănescu o poezie "Lecţia despre cub"! Poezia asta a avut o rezonanţă puternică în mine, m-a fermecat, simţeam ceva în mine, un ghem de trăire, şi abia acum scriind mi-am dat seama de ce îmi şoptea ceva poezia. Şi acolo vorbeşte despre Cubul perfect pe care îl face şi apoi îi sparge un colţ. Ei, am făcut o analogie. Cubul spart (spart de noi, noi îi îndepărtam colţul) nu mai e perfect!. Aşa şi lumea. Când e şi colţul, e perfect cubul. Când e şi Dumnezeu, e perfectă lumea, pentru că El a făcut-o. În ea, cu El... nu vei duce lipsă de nimic, nici de fericire, nici de Iubire!

Asta e tot ce am vrut să zic! Deşi iniţial voiam să vorbesc despre cu totul altceva, scriind separat maicii un mail, mi-am dat seama că trebuie să îți scriu fără să mă forţez să scot vreo idee filozoafă, să scriu exact despre nevoile tale şi ale tuturor sufletelor (şi eu implicit)! [Îi scriam maicii că aş vrea să mă bag cu capul în pieptul Lui şi să mă cuprindă cu braţele Lui, să mă încălzească, şi să îmi şterg ochii cu Haina Lui!]

Ai grijă de tine! Mulţumesc pentru că mi-ai citit rândurile!

T

P.S. Finalul poeziei parcă reprezintă replica noastră zilnică!

" - Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!"

Cine l-a spart?