Sărut mâna, Maică Siluana!
Eu am învăţat de la dumneavoastră un lucru foarte simplu, dar care mi-e de mare ajutor, şi anume acela de a-I adresa Bunului Dumnezeu exact întrebarea care mă frământă şi voi primi răspuns.
Am totuşi o dilemă: mă simt foarte bine când pot să îi ajut pe alţii şi cred că acesta este rostul meu pe acest pământ. O fac dezinteresat şi cu foarte mare plăcere. Uneori mi se reproşează tocmai acest lucru "că prea mă bag", şi atunci mă simt atât de rănită şi derutată încât greu îmi revin. Ştiu că a ajuta pe cineva fără să-ţi ceară poate fi considerat ca o agresiune, dar sunt fel de fel de situaţii. Când văd că cineva e gata să scape copilul din braţe, eu să nu intervin pentru că nu mi-a cerut?
Tare mult doresc să mă corectez.
Vă rog din suflet să-mi daţi un sfat!
Vă mulţumesc!
Cu deosebit respect,
Bunica
Draga mea bunicuţă, dragă
Da, înţeleg! Şi să ştii, iubită bunicuţă, că în lume se află două feluri de oameni care "prea se bagă" în alte vieţi: unii sunt cei care "se simt foarte bine când îi pot ajuta pe alţii", iar ceilalţi sunt cei care "se simt foarte bine când pot face rău altora"! Şi unii şi alţii sunt socotiţi de "beneficiarii" lor ca fiind băgăreţi şi sunt sancţionaţi pentru asta. Ciudată apropiere, nu? Şi totuşi, ambele categorii au ceva în comun: plăcerea de a face ceea ce fac, indiferent de neplăcerea celor în viaţa cărora se "bagă"... Motivaţia faptei este starea de bine pe care o am eu şi, eventual, binele pe care i-l ofer celuilalt, real sau imaginar. Pot doar să mă tem, adică să-mi imaginez, că cineva e gata să scape copilul din braţe. Nu?
Ce e de făcut? Să ne concentrăm pe starea de bine pe care o poate avea celălalt! Dacă lui i-ar fi mai bine ca eu să nu mă bag pot alege să nu fac asta după ce i-am spus ce temeri am privind felul în care vede el binele. Apoi voi încerca, pe scurt, să-l ajut să fie responsabil pentru consecinţele alegerii sale şi să mă retrag în mila Domnului pe care o "ţin caldă" prin rugăciuni cât mai fierbinţi şi mai tainice!
Când alegem să fim făcători de bine, prima datorie pe care o avem, este să-L întrebăm pe Domnul dacă binele nostru este şi binele celuilalt. Dacă ajutorul meu face bine, sau face rău. Pot să merg la nora mea, de exemplu, şi, în loc să spăl vasele lăsate de cu seara în chiuvetă, să-i spun cum se creşte copilul, cum se face felul acesta de mâncare care-i place fiului meu, sau să-i mut mobila din dormitor, că nu e bine aşa cum au pus-o ei!
DA, ajutorul eficient se dă numai la cerere, expresă sau subînţeleasă, dar să fie cerere. Desigur, putem şi noi să avem iniţiativa, dar nu de a da, ci de a întreba dacă putem da un ajutor, mai ales dacă acela e un sfat. Să nu uităm că oamenii au alte nevoi decât cele pe care ni le închipuim noi şi, în plus, nici nu şi le cunosc întotdeauna. Şi nu poţi să-i împlineşti cuiva o nevoie de care nu e conştient! O bună comunicare ne va scuti de multă supărare!
Dar Singurul care ne învaţă cum, cât şi când să ajutăm este Dumnezeu iubitorul de oameni. Rugăciunea pentru cei pe care dorim să-i ajutăm ne va deschide calea către ei şi ne va da măsura în care putem pătrunde în viaţa lor odată cu ajutorul nostru!
Rugăciunea, atenţia, atât la nevoile reale ale aproapelui, cât şi la capacitata lui de a şi le recunoaşte, şi ascultarea de Dumnezeu, ne vor învăţa să ne corectăm felul agresiv şi egoist de a ajuta şi să ne bucurăm de darul facerii de bine!
Cu dragoste şi înţelegere,
M. Siluana