Doamne ajută!
Aş vrea să scriu un pasaj dintr-o carte. Dacă puteţi să îl publicaţi pe site m-aş bucura foarte mult. Poate cineva cunoaşte această carte, se numeşte DRAGOSTEA - Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Recomand această carte tuturor tinerilor care au trecut prin experienţe mai puţin plăcute legate de această temă a dragostei. Şi eu am astfel de probleme, dar iată că Bunul Dumnezeu îţi poate arăta cele mai frumoase comori ale Sale dacă tu i le ceri sincer (din toată inima ta).

Vă mulţumesc pentru acest site minunat!

"Dragostea" iată un cuvânt care stârneşte cele mai contradictorii reprezentări! Despre dragoste propovăduiesc creştinii şi necreştinii. Despre dragoste vorbesc cei cuvioşi şi cei care nu împărtăşesc nici un fel de morală. Despre dragoste scriu filozofii şi scriitori, şi, prin acest termen, unii înţeleg una, iar ceilalţi cu totul altceva. Ce fel de dragoste are în vedere Sfântul Efrem Sirul în rugăciunea lui din Postul cel Mare?

Oare acel chip al dragostei care umple de murdărie inima omului de la vârsta pubertăţii până la bătrâneţe şi care nu-i dă lui tihnă nici ziua şi nici noaptea, dacă el nu o îmblânzeşte cu ajutorul lui Dumnezeu? Oare acea "dragoste" pe care o descriu romanele şi care se manifestă astăzi ca iubire, iar mâine ca ură de moarte, astăzi cu jurăminte de credinţă, iar mâine ca vicleană necredinţă, astăzi sub chipul protecţiei cavalereşti, iar mâine prin crunte gâlcevi ce ajung până la bătaie şi moarte? Oare acea dragoste" care adesea, întunecând raţiunea, aduce extaze păcătoase timp de o clipă şi este atât de irațională, încât, fără jenă şi teamă, calcă în picioare SFINTELE LEGĂTURI ALE CUNUNIEI, ca să se transforme după aceasta într-o profundă decepţie, iar la sufletele cele mai sensibile în mustrări insuportabile de conştiinţă şi într-o pierdere deplină a liniştii sufleteşti? Nu se poate ca rugăciunea Sfântului Efrem să înveţe pe creştin să se roage lui Dumnezeu pentru o astfel de "dragoste" a cărei răscolire l-ar face călcător de jurăminte şi ticălos, fără de curăţie şi lipsit de răbdare, nervos şi agitat, mânios şi chiar plin de răutate demonică în nereuşitele lui înclinaţii spre împlinirea patimilor trupeşti care, în chip neaşteptat, îl pătează cu o părută desfătare când i se dă prilejul în împlinirea aceasta. Această "dragoste" ce caută nelegiuite desfătări, desfătări în afara nunţii, este condamnabilă. Ea se joacă cu inimile oamenilor tot astfel cum vântul se joacă cu valurile mării. Ea îl schimbă pe om şi chiar în scurtă vreme, din zgârcit în amabil, din plin de răutate în binevoitor, din răutăcios în tandru, ca să-l înece ziua următoare încă şi mai adânc în noroiul patimilor lui de înainte. Această "dragoste" îl învaţă pe cel care iubeşte la răbdare, însă nu în chip prefăcut, pentru ca, mai apoi, omul să se arate întru totul nerăbdător. Această dragoste trupească, legată cu atâtea manifestări nelegiuite, vatămă pe om. Ea este o ură plină de poftă, gata să calce în picioare, pentru desfrânarea sa Sfinţenia Nunţii. Adevăratele ei nume nu sunt "dragoste", ci dragostea de sine, desfrâu, destrăbălare, iubire de plăcere, curvie, preacurvie, gelozie şi chiar ură. Dacă vreun oarecare creştin, liber de legătura cununiei, ar avea către o fată necăsătorită, o mare admiraţie şi gânduri curate, el trebuie să se lege cu ea prin legiuita nuntă în numele Domnului. Dragostea în hotarele nunţii este unica legătură trupească binecuvântată de Dumnezeu. Numai ea poate fi numită dragoste. La un singur lucru trebuie să luăm aminte doar, că deasupra acestei binecuvântate de Dumnezeu iubiri între soţi există încă un chip al dragostei şi mai înalt "DRAGOSTEA DUHOVNICEASCĂ" fără de care şi cea mai curată dragoste a celor căsătoriţi nu va putea fi trainică. Pentru ce oare multe dintre căsătoriile începute cu apropriere sufletească sinceră din ambele părţi, se destramă îndată? Pentru că soţilor le lipseşte năzuinţa de a se apropria şi duhovniceşte.[...]

Această DRAGOSTE DUHOVNICEASCĂ e trebuincioasă fiecărui creştin... fie căsătorit, fie necăsătorit. Pentru aceasta e de trebuinţă ca orice creştin să se roage. Anume pe ea a avut-o în vedere Sfântul Efrem Sirul când ne învaţă să spunem rugăciunea: Duhul dragostei dă-mi-l mie, Doamne! La început, această dragoste nu este lesnicioasă, ci grea trudă şi jertfelnică nevoinţă. Abia la sfârşit ea se preface în mare, statornică, întru totul sporită şi de neînlocuit BUCURIE. Însă dragostea trupească, neclădită pe cea duhovnicească, începe lesnicios şi se termină plină de decepţii.

Cam atât am avut de scris. Iertaţi-mă pentru că am scris aşa de mult. Eu am scris gândidu-mă că poate fi de folos cuiva.

Doamne ajută!

S.