Citesc scrisoarea mamei către Mărioara şi plâng şi-s furioasă. N-am "scos" încă nici un copil din pântecele meu, dar plâng pentru că am altele.

De multe ori mi-am permis să greşesc ştiind că Tu ai să mă ierţi. Nu-i mare lucru, mi-am zis. Dar se merită oare înşelarea chiar şi infimă a iubirii Tale?!

Doamne, cum de mă suporţi şi mă iubeşti?!

Cum de mă ierţi?!

Cum să fac să nu-Ţi mai greşesc niciodată?

Cum să fac să nu Te mai înşel niciodată?

Cât este de la a nu-mi învăţa pentru un examen, pentru că nu am chef, până la a nu primi un copil, pentru mai ştiu eu ce motive?

Doamne, iartă mamele care-şi ucid pruncii şi ajută-le să nu mai facă asta! Doamne, fereşte-mă de ucidere!

Păzeşte, Doamne, picioarele mele de alunecare, nu pentru demnitatea mea ori pentru teama mea de ridicol, de suferinţă, de moarte, ori de iad, ci pentru Iubirea Ta de oameni, pe care prea am nesocotit-o.

Uşor îmi este a regreta şi a cere iertare după, dar atunci, ATUNCI când pot alege să fac sau să nu fac, atunci Împărăţeşte Tu întru mine, Doamne, ca să nu greşesc. Ştiu că deja faci asta, pentru că ne iubeşti, dar Îţi cer pentru mine, ca să conştientizez şi eu câte ceva. Ca să ştiu că Te-am rugat, să-mi fie ruşine de ceva din toate astea şi să mă opresc la timp.

Mame dragi, nu pe voi vă judec, ci pe mine, pentru că am aceleaşi porniri spre păcat. Aşadar sunt furioasă pe voia mea căzută şi pe păcatul din mine. Acum aflu cum este asta: Slavă Ţie, Doamne!

Sărut mâna, Măicuţă!

D.