Maică, blagosloviţi!
De ceva timp mă uit pe site-ul acesta şi citesc frământările prin care trecem noi oamenii în această vale a plângerii.
Nu am să spun ceva anume, sau ceva care să sune a experienţă duhovnicească. Decât ceva ce ar suna a încurajare (chiar dacă o să sune cam ciudat sau pentru unii poate chiar descurajant) şi anume: am înţeles că fără Hristos noi, oamenii, suntem inutili...
Şi încă ceva: oricât ne-am strădui să ne plângem greşelile trecutului, dacă nu conştientizăm că Iubirea care copleşeşte totul este practic cea care şi înghite tot ce înseamnă greşeala, atunci acel plânset după care chiar tânjim unii dintre noi, rămâne ca al unui copil răsfăţat...
Cineva v-a scris că e dependent de Dumnezeu.
Eu cred că toţi suntem dependenţi de Dumnezeu, însă mulţi nu vor să recunoască, iar alţii nu ştiu încă...
Bucurie sfântă, cum ziceţi dumneavoastră, dea Domnul să avem cu toţii!
Teo
Da, Teo
Da, Teo draga mea, aşa este! Toţi suntem dependenţi de Puterea Absolută Care ni se dă pe mână, fiecăruia după putinţă, cu o absolută delicateţe!
Când ne vom îndura să nu mai fim copii răsfăţaţi, sau abuzaţi, dar copii, adică atunci când vom "lepăda cele ale copilului" refuzând să facem ce am "apucat de când ne ştim" şi vom învăţa de la Domnul să fim maturi, blânzi şi smeriţi cu inima, vom vedea că singura soluţie la orice dependenţă ucigătore e dependenţa de Dumnezeu!
Cu drag şi nădejde mare şi respect,
M. Siluana