Dragă Măicuţă,
Scriu cu nădejdea de a afla răspunsul la problema mea. Mie mi-e greu să-l aflu singură, vorbind direct cu Dumnezeu... şi atunci sper că El vă va lumina pe dumneavoastră întru aceasta.

Sunt studentă în anul întâi, la Iaşi, şi locuiesc la cămin împreună cu patru fete şi doi băieţi care obişnuiesc să le facă vizite mai dese prietenelor lor, colegele mele, şi să rămână şi peste noapte aici.

Eu până să vin aici, aveam acasă camera mea, fără nici o sursă de "zgomot" unde îmi făceam liniştită canonul şi plângeam ori de câte ori simţeam nevoia să o fac. Aveam o bisericuţă exact în faţa blocului în care locuiam şi care era zilnic deschisă şi se făceau slujbe destul de des. În vacanţă, mai toată ziua eram pe la biserică; mă ataşasem de părintele şi de oamenii de acolo şi asta mă întărea foarte mult în lupta duhovnicească, mai ales că pe părintele meu duhovnic îl găseam oricând aveam o problemă şi stătea de vorbă cu mine cât aveam nevoie.

De asemenea, înainte să am parte de această viaţă duhovnicească, adică până acum un an şi jumătate, eram cu totul altfel. Mergeam duminica la biserică, dar seara eram în baruri în fum de ţigară, cu berea în faţă şi râzând pe seama glumelor indecente care se făceau. Ascultam rock şi nu mi se părea că acest gen de muzică şi celelalte sunt contra Bisericii. Oricum, aveam o viaţă destul de departe de Dumnezeu. Mare a fost mila lui Dumnezeu cu mine de a adus schimbarea asta în viaţa mea.

În Hristos şi în Biserică m-am regăsit, am aflat cine sunt cu adevărat şi nu mi-a mai fost ruşine să fiu ceea ce sunt. Am avut curaj să fiu eu. Am trăit bucurii nepământeşti... sunt multe de zis. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Vă daţi seama că o dată cu schimbarea mea a venit şi o luptă cruntă, de neînchipuit pentru mulţi. De multe obiceiuri am reuşit să scap cu ajutorul lui Dumnezeu, dar de altele nu în totalitate. Lupta continuă, era în plină desfăşurare când am ajuns aici, în Iaşi. Însă acasă mă izolasem de orice ispită şi luptam cu trecutul şi amintirile. Aici am dat de un întreg mediu nociv.

Nu am unde să mă rog. Aici doar biserica Mitropoliei (şi mănăstirile) e deschisă ziua, dar e oarecum departe şi nu pot ajunge acolo în fiecare dimineaţă şi seară pentru canonul de rugăciune. În cameră nu pot... tot ce fac e să stau în pat, să mă fac că citesc ceva şi de fapt să citesc dintr-o carte de rugăciuni.

Starea însă nu mai e aceeaşi... acasă mă mai trezeam noaptea, aprindeam o lumânare, tămâie şi mă rugam altfel... era ALTFEL!!! Simt că m-am îndepărtat de Dumnezeu şi-mi vine greu să mă apropii.

Pe de altă parte se râde mult aici şi e un râs care te goleşte pe dinăuntru. Înainte luam foarte uşor oamenii în râs, eram ironică şi mă consideram superioară... şi acum, deşi nu vreau şi-mi propun în fiecare zi să nu fac asta, mă trezesc glumind cu restul pe seama aproapelui meu. Aud tot timpul povesti "picante" pe teme sexuale şi multe altele... mă trezesc în faţa neputinţelor mele şi de multe ori ajung aproape de deznădejde.

Mă ridic de fiecare dată şi am nădejde la Dumnezeu că nu va lăsa sufletul meu nemântuit...

Ce aş putea face? Cum să mă rog? Am încercat să mă rog cumva în gând, pe parcursul zilei, dar după cinci minute îmi zboară gândul în altă parte şi de multe ori realizez tocmai seara că eu în acea zi am încercat să mă rog la un moment dat, dar am întrerupt atât de repede. Am vrut să mă culc devreme şi să mă trezesc noaptea să mă rog, dar aici nu ai cum să te culci mai devreme de 24:00. Şi din moment ce dimineaţa pe la şase trebuie să fiu în picioare, nu am cum. Am încercat să mă rog la baie, dar... lipseam prea mult din cameră şi mă căutau colegele, stârneam prea multe semne de întrebare şi mi se acorda prea multă atenţie... iar la sala de lectură pur şi simplu nu pot...

Sunt conştientă că rugăciunea e cea mai importantă în viaţa duhovnicească, cel puţin eu aşa simt. Azi aşa, mâine aşa... ce va fi cu sufletul meu? Nu mai vreau să fiu ce am fost, mi-e dor de Dumnezeu şi e greu tare. Duhovnicul meu mi-a spus că eu trebuie să găsesc o soluţie, dar simt că nu mai am putere, am nevoie de cineva care să înţeleagă gravitatea trăirilor mele, am nevoie de un răspuns, de o soluţie... Vă rog!

Vă mulţumesc că aţi avut răbdarea să-mi citiţi scrisorica! Domnul şi Maica Domnului să vă lumineze! Doamne ajută!

Andreea-Oana