Sărut mâna, Măicuţă!
Vă scriu pentru că ieri mi-am dat seama că neputinţa de a ierta e încă în mine… şi mă face să îmi dispreţuiesc viaţa, întreaga fiinţă.

Ieri m-am uitat în oglindă şi mi-am văzut pe faţă expresia părinţilor mei. Eram singură, deci nu eram supărată pe cineva, nu aveam motiv să am vreo expresie pe faţă. Şi totuşi... era ceva rece, dispreţuitor, urât. Era exact acolo pe faţa mea. Figura părinţilor mei. Şi totuşi nu erau ei, ci eram eu! Şi aceasta mi-a provocat mult dispreţ, un fel de greaţă faţă de mine.

Sunt exact tot ceea ce urăsc în părinţii mei, exact tot ceea ce m-a rănit, m-a făcut să mă simt neiubită, neînţeleasă. Şi totul e în mine acum. Nu mi-am dat seama cu atâta claritate decât ieri. Nu mi-am dat seama că am devenit ei şi acum, deşi sunt departe de ai mei, ei sunt în mine şi continuă să îmi facă rău. Numai că acum nu mai îmi fac ei propriu zis rău, ci îmi fac eu rău pentru că am devenit ei.

Poate că asta însemnă că victimele devin abuzatori. Abuzatorii trăiesc după aceea în victime. Şi normal că îşi continuă abuzul. Victimele devin abuzatori şi în exterior (faţă de alţii), şi devin abuzatori şi faţă de ei. Eu acum rănesc pe cei din jurul meu exact aşa cum răneşte tata, pentru că eu sunt tata acum. Şi în acelaşi timp mă rănesc şi pe mine, pentru că totul continuă în interiorul meu.

Aseară am încercat să binecuvântez faţa care îmi provoca atâta dispreţ. După aceea a trecut tulburarea aceea, sentimentele pe care le-am simţit atunci când am văzut faţa în oglindă. S-a dus dispreţul acela intens. Dar a rămas tristeţea conştientizării. Sunt exact ca părinţii mei şi pentru că ei mi-au făcut rău, acum trăiesc şi cu durerea rănilor provocate de ei, dar trăiesc şi cu durerea că şi eu sunt aşa şi că de fapt mă dispreţuiesc. Acum are sens de ce vreau cu atâta intensitate să mă autodistrug. Să distrug faţa aia dispreţuitoare, răutatea, egoismul, cinismul, privirea rece, distantă. E aşa tulburător... pentru că privirea aia m-a chinuit pe mine când eram copil şi acum mă chinuie din nou pentru că e pe faţa mea. Şi urăsc faptul că acum sunt ca mama. Mă văd urâţită de răutate, de răceală, de egoism. Şi totuşi... asta sunt.

Cum scap? Poate că ştiu răspunsul... poate că după seminar voi fi alt om, cu altă expresie.

Vă sărut mâna şi vă vă îmbrăţişez,

M.