E atât de greu să transform totul în rugăciune. Să transform judecata în rugăciune. Să spun: Doamne, binecuvântează-l, când toţii muşchii mei şi oasele şi toate tendoanele mele sunt încleştate şi încordate într-un nerostit: Doamne, trage-i una de să nu se vadă, drept în moalele capului! Pentru că în acel moment recunosc, din nou, că fără El nu pot face nimic. Şi orgoliul meu sare de doi metri în sus: cum adică nu pot face nimic? Orgoliul meu vrea să forţeze lucrurile. Vrea să tragă concluzii astăzi şi să ofere soluţii viabile şi universale în această clipă. Nu ştim niciodată care vor fi consecinţele acţiunilor, cuvintelor sau gândurilor noastre. Făcând însă totul cu rugăciune, putem spera măcar că Dumnezeu va lucra acolo unde noi suntem complet depăşiţi.
Ne înfigem dinţii şi unghiile atât de adânc în creaţie şi nu ne mai lăsăm dezlipiţi până ce nu ni se îmbolnăveşte sufletul care tânjeşte după Cel necreat, după Izvorul Iubirii şi al Vieţii. De multe ori sufletul este atât de bolnav încât cedează şi trupul, iar atunci, în plină durere şi suferinţă, ne desprindem cumva dinţii cariaţi şi unghiile crăpate. Niciodată nu e prea târziu, cât pâlpâie încă viaţa în noi. Mare este Taina Iubirii!

Mare este Taina Euharistiei! Cu frică şi cu cutremur să ne apropiem, cu bucurie şi cu mulţumire să rămânem în Taina Bisericii. În îmbrăţişarea Mirelui. Doamne, nu-Ţi mulţumesc destul.

Există un respect atât de înalt al Creatorului faţă de creatură. Cutremurător. În faţa libertăţii noastre, Hristos aşteaptă. E o taină atât de mare.

C.