Am văzut-o... (eh, îmi scapă termenul ăla cinematografic) În fine, un rezumat al unui film, în care era vorba despre un copil şi un tată, care se iubeau mult, se bucurau împreună de multe lucruri! Şi tatăl lui schimba mereu macazul la trenuri, parcă aşa era. Şi la un moment dat, erau şi tatăl şi fiul acolo unde se schimba macazul, tatăl fiind într-o cabină, copilul afară, lângă linie pentru că îi plăcea să privească trenurile. Ei, şi trenul venea, şi urma să treacă peste un pod (care se putea ridica, se "rupea" în două... mă rog), care dintr-o greşeală chiar atunci se ridica. Copilul a observat, a încercat să tragă o manetă, ceva, dar a alunecat undeva între linii, aşa încât urma să fie strivit de tren. Tatăl a observat asta şi... trebuia să aleagă între sacrificarea fiului şi salvarea persoanelor din tren, sau salvarea băiatului, care era cel mai "scump" şi de preţ "element" din viaţa omului. Şi a ales să sacrifice fiul. După ce a tras maneta aia, a ieşit afară... Filmuleţul surprinde şi oamenii din tren, ce făceau, simţeau... : unii plictisiţi, obosiţi, adormiţi, iritaţi, egoişti, enervaţi... Şi printre ei era şi o fată care era în toaletă şi îşi administra doza de droguri. Iar când trenul a trecut peste copil, tatăl era lângă linie şi îşi manifesta durerea. Fata care se droga a observat că omul de lângă linie are ceva şi şi-a dat seama că... au trecut ca prin urechile acului... că fuseseră salvaţi cei din tren, şi atunci dă la o parte drogurile, nu şi le mai injectează. Şi după ceva timp, peste zile (poate ceva ani, nu ştiu), ea îl revede pe tată în gară şi ea se apropie sugestiv spre el, ţinându-şi în braţe copilul, în semn de recunoştinţă că au fost salvaţi, că şi-a dat seama că trebuie să se bucure de viaţă. I se acordase o şansă. După gestul fetei, tatăl ridică mâinile spre cer mulţumit, şi zâmbind, cu o bucurie probabil nemărginită!) Şi persoana care mi-a dat linkul, şi-a zis părerea, că tatăl acela ar fi Dumnezeu, Care Şi-a sacrificat Fiul pentru noi, să avem o a doua şansă. Şi mă gândesc eu aşa... cât de dureroasă şi chiar grea e iubirea necondiţionată. Când iubeşti necondiţionat, tu nu aştepţi de la cel de lângă tine nici un semn de iubire, nici un gând de recunoştinţă, nici o atitudine de mulţumire, nimic din astea, şi tu nu pretinzi că ai vrea să primeşti un "beneficiu" din partea celui pe care îl ajuţi. E durere iubirea necondiţionată. Doamne, nu pot crede ce înseamnă, ce mare poate fi iubirea asta! Eu nu ştiu să iubesc, eu iubesc condiţionat, de frică, şi doar ca să primesc înapoi iubire, să compensez lipsa. Dacă nu vă scriam, nu concretizam ideea, şi nu puteam să pricep, să ajung mai adânc cu inima. Wow! Nu am cuvinte pentru iubirea asta necondiţionată. Chiar e cum zice în seminar "ORICE AI FACE, EU TE IUBESC!". Aşa m-au atins cuvintele astea, dar nu puteam să le înţeleg! E durere iubirea necondiţionată. Şi cel care iubeşte aşa, tot ce îşi doreşte şi tot ce îl împlineşte ca existenţă, fiinţă pe pământ (vorbim de om), este să îl ştie pe cel pe care îl iubeşte bine, să îl ştie fericit, bucuros, bine, atât doar îşi doreşte, renunţă la nevoile lui, la dorinţele lui. Pfuuu! Cam grele! De... scriu că să mă aflu în treabă. Dar ştiţi că eu scriu pentru mine, nu? Eu scriu ca să conştientizez, că văd aşa cu gândul nu fac nic. Mda... nu ştiu să iubesc! Am un mod bolnăvicios, foarte bolnăvicios şi pătimaş. Eu am tendinţa să fac bine, mă bucură iniţial binele celui de lângă mine, da' aştept recunoştinţă) ce praf îs! Halal iubire! În seara asta mi-am dat seama ce aştept eu când fac un bine. Dumnezeu aşteaptă recunoştinţă? Neah! Păi atunci de ce ne mai judecă maică aşa de aspru la sfârşit? (aţi scris şi pe site unuia de judecata înfricoşătoare? Frică cu iubire? Cum se împacă astea două? Ei, astea nu le mai ating cu inima mea.
Chiar duminică la slujbă părintele V a zis că fiecare păcat pe care îl facem, Îl răstignim din nou pe Iisus Hristos, pentru că El a venit chiar pentru asta, să ne mântuiască, sacrificiul Lui a fost spre salvarea noastră, mulţi dintre noi (surprinde şi în filmuleţul acela) fiind total inconştienţi de ceea ce se întâmplă, şi de şansa a doua care ni s-a dat. Dar mă simt aşa goală şi proastă că nu pot ajunge la profunzimea lucrului! Da e foarte multă durere iubirea asta, că dacă nu ar fi necondiţionată, bănuiesc că implicit devine egoistă şi mă folosesc de cel de lângă mine şi tot ceea ce fac e ca să mă simt eu bine, să îmi compensez lipsa, să mă simt iubit(ă)... Şi durerea cred că vine atunci când faci acel sacrificiu... of, habar n-am! Chiar mă irită superficialitatea asta pentru că nu pot ajunge profund.

Ah, mi-a venit o idee: Dumnezeu şi omul acela din filmuleţ n-au mai gândit ceva de genul "dar câţi dintre ei vor fi recunoscători pentru că le-am salvat pielea? Câţi dintre ei merită să le fi salvat viaţa, când al meu copil era un om minunat şi care mă fericea şi cu care trăiam în bucurie?". E crunt când mă gândesc la durerea pe care a avut-o când şi-a pierdut fiul. Mă simt cam inconştientă, Maică! Ce e ciudat e că la momentul când mi-aţi zis că iubirea e durere a fost o dezamăgire, şi încă o simt pentru că... pentru mine sună iubirea ca fiind ceva cald, plăcut, "pufos". Dar de fapt e mult mai adânc şi dureros. Lucrurile sunt mult mai adânci şi mai profunde, şi lipsite de egoism. Egoismul ăsta şi mândria.... hmmm..... îs mari rău!

Lav