Din indignare, confuzie şi disperare vă scriu din nou, cu speranţa că de această dată voi primi un răspuns. E nevoie de perseverenţă în toate, nu? Încerc să mă conving că aşa e sau să conştientizez şi mai bine sensul acestui termen. Aşa că uşor, uşor, îndrăznesc din nou să vă scriu, poate cu mai multă recunoştinţă şi înţelegere. În ultima perioadă am învăţat un lucru foarte important, dureros (în contextul în care indiferenţa mă împiedică să realizez ceea ce îmi propun) dar, paradoxal, dătător de speranţă, şi anume: cu cât îmi limitez aşteptările de la cei din jurul meu, cu atât riscul de a fi dezamăgită scade. E truism, ştiu, dar e un truism pe care acum îl şi înţeleg... Am fost ţinută în braţe şi acum am învăţat că trebuie să merg. Nu ştiu încă cum, plâng după mâna întinsă a mamei, obosesc, cad şi mă lovesc. Ştiu doar că sunt dăţi când vreau să merg. Ştiu şi care e direcţia în care trebuie să o apuc, dar paşii mă îndreaptă cu încăpăţânare spre lucrul care se obţine cel mai uşor, aparent dulce şi lăudabil. Confuzii, bineînţeles că apar, pentru că le las să apară. Ispita e dulce şi îmi place. Ştiu ce e, o recunosc dar îi pun mască, chiar una aşa de arătoasă încât mă păcăleşte şi pe mine. Ispita e făţarnică, ameţitoare şi simplă: nu trebuie decât să o vrei, fără sacrificii aparte şi meditaţii. Te laşi purtat de val şi-i vezi doar faţa-i dulce. Şi dacă e aşa, de ce să nu o accepţi? Cu mască, fără mască, realitate sau fantezie, un lucru e cert, pe moment e bine. Iar asta mi-era de ajuns. Mi-era, dar nu-mi mai este. Au crescut aşteptările direct proporţional cu frica de eşec. Ştiu care e piesa, ce lipseşte şi unde trebuie pusă, dar nu ştiu unde e. Ce să fac când îmi lipseşte ambiţia, hotărârea de a-L iubi pe Dumnezeu? Ce să fac dacă ştiu că El tot se roagă de mine (şi nu invers) să ne întâlnim şi eu tot refuz? Şi culmea e că îmi găsesc şi motivaţii credibile şi raţionale. De ce îmi place oare atât de mult să îmi plâng de milă, în loc să iau atitudine? Mă pierd în aşteptare, teorii şi dogme. M-au oboist.
Elementul cheie e hotărârea, ea te conduce spre schimbare. Cine are hotărâre să nu-l cunoască pe Dumnezeu are mai multe şanse ca mine să Îl cunoască. Nu ştiu să fiu perseverentă, implică organizare şi disciplină. Ori toate sunt aşa rigide şi reci; dar duc spre căldură. Iar eu vreau direct acolo!

Cătălina, fata care trebuie trasă de urechi!!