De ce socotim virtutea ca fiind prostie, iar păcatul fiind virtute? De ce această întoarcere pe dos a lucrurilor, a esenţei omeneşti, de a săvârşi virtutea? De ce are plăcerea aceasta putere constrângătoare în faţa căreia sufletul omenesc se pleacă devenind rob? De ce merită omenirea asemenea răsturnare de valori? Dacă Adam ar fi putut să îşi pună una din aceste întrebări, probabil că nu ar mai fi căzut în păcat, de aceea putem spune noi că suntem cei mai în măsură de a nu păcătui, atâta timp cât ceea ce facem e păcat. Acest iad viitor, este şi pe pământ prin păcat, prin lipsirea sufletului de Dumnezeu. De fapt omul este un zero în tot ceea ce se întâmplă, prin săvârşirea păcatului. Avem tot ce ne trebuie pentru a crede, conştiinţa, Scriptura, chemarea lui Dumnezeu, dar tot această păcătoasă chemare a păcatului pare mai interesantă.
În legătură cu acei care pun la încercare virginitatea sau fecioria mi se pare absurd să spui că nonvaloarea poate avea, pe orice faţă ai întoarce-o, vreo valoare. Pentru simplul fapt că la baza fecioriei stă înălţimea spirituală nu are rost să ne coborâm în plăcere. Citisem o controversă a cuiva care îşi arăta indignarea faţă de rugăciunile în care s-ar fi atacat identitatea umană, prin "am greşit mai rău decât dobitocul". Aici este baza gândirii Sfinţilor Părinţi, care realizau coborârea omului prin păcat în urma dobitocului, spiritual vorbind, căci asta este baza chinurilor iadului, raţiune care nu s-a supus conştiinţei, şi care a făcut faptele sub fire, pe care animalele nu le fac.

Cu dragoste, Gabriel.