Sărut mâna, măicuţă Siluana!
Nu v-am scris cam de mult dar sunt "aici". Citesc mesajele scrise altora şi mă bucur şi învăţ din răspunsuri. Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a lăsat această cale de comunicare. Am avut ispite din care am învăţ multe lucruri. Am avut o prietenă pe care am iubit-o foarte, mult mai mult decât m-a iubit ea pe mine şi ce grea este ruperea de cei pe care i-ai iubit sufocându-i. Mereu am crezut că ea greşeşte faţă de mine, dar eu eram mult mai egoistă ca ea, am vrut să-mi aparţină numai mie, şi asta înseamnă egoism. Am citit multe mesaje, dar acum am înţeles că e bine să laşi loc celuilalt să respire, adică să fie liber şi nu încătuşat.
Am vrut ca alţii să facă, să zică şi să fie mereu de acord cu ce spun eu, părerile contradictorii mă dor şi acum, mă doare ironia celorlalţi şi eu cred că nu m-ar durea nimic dacă nu ar avea de a face şi cu felul meu de a fi. în egoismul meu vreau să-i fac pe toţi după mine (adică să-i desfiinţez, practic).
Văd în ceilalţi ca într-o oglindă păcatele mele. Da, sunt ale mele, că ale altora nu pot durea aşa de rău. Mereu m-am gândit că dacă îţi scoţi o măsea pe tine te doare şi nu pe vecinul. Când durerea e mare, este aşa pentru că are legătură cu tine, altfel nu ai simţi nimic. Anestezia durerii este asta: "nu eu am greşit, celălalt e vinovatul" şi durerea e amânată pentru mai târziu. Ea nu dispare, nu are cum să dispară, pentru că îţi aparţine, face pare din tine ca persoană. Mai există o variantă: acceptarea durerii şi binecuvântarea ei. Abia acum sunt la început şi mă poticnesc mereu, dar e mai bine cu poticneli decât să stai pe loc şi să amâni. Nu îndrăznesc să spun cât de mult simt că sunt ajutată de Dumnezeu pe acest drum. Mi-am adus aminte de la curs că atunci când trebuie să ierţi ai nevoie de toată forţa ca să faci asta (eu o înţeleg ca pe o jertfă). Acum am înţeles vag cum e cu iubirea şi, mai ales, citind scrierile părintelui Savatie Baştovoi, care afirma că: "a iubi înseamnă a ierta".
Iar cursul pe care l-am făcut cu dumneavoastră ar fi trebuit să fie tradus cam aşa: să ne vindecăm prin iubire, adică prin jertfă.
Este un urcuş fără sfârşit cred, şi nu putem să-l facem singuri. Este de fapt drumul spre Golgota (deşi mie mi se pare că exagerez, măcar că am gândit la o aşa asemănare). Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a adus la cursul dumneavoastră.
Şi fiţi binecuvântată pentru munca pe care o faceţi.
Cu mare drag,
Maria Sisko