Doamne ajută! Bine v-am regăsit, Maică!
Vreau să vă spun povestea convertirii mele... mi-a venit impulsul acesta după ce am citit mai multe mesaje aici pe site, venite din partea unora care îl caută pe Hristos, din partea altora care îl resping pe Hristos, şi ca răspuns pentru toate problemele dezbătute acum în mass-media, despre scoaterea icoanelor din şcoli sau scoaterea religie ca materie obligatorie. Cred sincer că am un răspuns la toate acestea, pentru că răspunsul meu vine din propria experienţă. Aş dori să citesc povestea mai multor experienţe, şi pentru încurajarea noastră sau doar măcar pentru "a face în ciudă" celor care vor să ne închidă gurile, cei care sunt mânaţi de duhul vrăjmaşului.
Fac şi eu parte din generaţia celor care au părinţi atei, părinţi cărora regimul comunist a avut grijă să le şteargă orice urmă a conştiinţei demnităţii de copii ai lui Dumnezeu. Această stare durează până în ziua de azi. Şi dacă Dumnezeu nu va face o minune, vor continua să trăiască aşa.
Pentru că cei din familia mea nu aveau treabă cu credinţa, la cinci ani abia am fost botezată, prin mila lui Dumnezeu şi a unor vecini care au făcut această pomană cu mine, când au aflat de situaţia familiei mele. Măcar pot să mă "laud" că am amintiri de la propriul botez.
Dacă de la cei din jurul meu nu am aflat nimic de Dumnezeu, a avut grijă Dumnezeu să-Şi manifeste prezenţa în mine. Prin '91 (aveam vreo 9 ani), rula la TVR un serial S.F., Star Trek. Eram mare fană a lui, pentru că mi se părea grozav să călătoreşti prin Univers. Dar aveam dese momente (momente care şi-au pus amprenta asupra copilăriei mele) când mă uitam seara la cerul înstelat, gândindu-mă dacă într-adevăr există şi alte civilizaţii. Dacă îmi răspundea cu "da", mă simţeam copleşită de un sentiment sufocant de angoasă şi anxietate, inexplicabil pentru mine, pentru că aceste civilizaţii nu ar fi însemnat pentru mine altceva decât faptul că totul este limitat, ori eu simţeam nevoia de ceva nelimitat, absolut, ceva de necuprins. Pur şi simplu nu vedeam nici un rost în existenţa mea dacă aş fi fost doar o furnicuţă, într-o galaxie, alături de alte furnicuţe care se nasc, trăiesc puţin şi apoi mor, şi gata toată distracţia. Tot în perioada aceea mergeam cu sora mea la o vecină (nu o vizitam foarte des), care avea o Biblie. în timpul acelor vizite, citeam din Biblie. Nu ştiu ce înţelegeam şi cât înţelegeam din ceea ce citeam, dar trăiam un sentiment copleşitor de bucurie de fiecare dată când citeam din Sfânta Scriptură, de aceea abia aşteptam să merg iar la acea vecină, pentru a-mi relua lectura. Pe la 10-11 ani am ajuns pentru prima oară în viaţa mea într-o biserică, în timpul Sfintei Liturghii, fiind "invitată" de o vecină de scară. Am trăit atunci un sentiment cu care nu aveam să mă mai întâlnesc la o asemenea intensitate, o evlavie amestecata cu bucurie, nu ştiu cum să-l descriu. Poate o fi fost aşa şi pentru că eram copil încă.
în ciclul primar am făcut şi nişte ore de religie, în clasele a III-a şi a IV-a mi se pare. Doamna profesoară ne învăţase rugăciunea "înger, îngeraşul meu", pe care o spuneam închinându-mă în fiecare seara, spre mirarea şi amuzamentul surorii mele, care nu cred că înţelegea acest "avânt religios" al meu. Nici acum nu-l înţelege, şi mă minunez de voia lui Dumnezeu, cum se poate ca dintr-o familie de atei, unul să fie atras spre credinţă, iar ceilalţi nu. Cred că are un plan pentru fiecare, şi-mi doresc din toată inima ca toţi să ajungă să descopere Ortodoxia şi viaţa adevărată.
Au trecut anii, au venit multe probleme peste familia mea, m-am mutat în alt oraş... şi pentru moment am lăsat căutările. în timpul liceului, tot eram bântuită de ceva, dar nu ştiam exact ce caut. Ţin minte că în clasa a X-a, profesoara de psihologie ne-a pus să facem nişte desene, pe baza cărora ea ne va spune câte ceva despre caracterul nostru. Nu am găsit altă imagine mai bună de reprezentat decât "Ecce homo", a lui Da Vinci. Numai că nu ştiam exact cum să reprezint imaginea, aşa că i-am făcut trei perechi de mâini şi de picioare. M-am dus cu desenul l doamna profesoară, iar dânsa mi-a zis că nu ştie ce să-mi spună despre el, pentru că era prea... simplu (ar fi trebuit să desenez fluturaşi, floricele, copăcei, chestii de genul ăsta). Am rămas dezamăgită un pic, pentru că simţeam că desenul reprezintă ceva pentru mine, acea căutare a ceva ce nu ştiam nici eu, şi voiam un răspuns. Prin clasa a XI-a, mi-a venit subit dorinţa de a mă spovedi. Eram un copil cuminte, nu aveam păcate mari de spus, dar am simţit această nevoie în mine, de a face acest act al Spovedaniei. Cred că auzisem de asta pe la orele de religie pe care le făceam. Zis şi făcut, m-am dus la o biserică din apropiere (era Postul Paştelui), nimerind tocmai când părintele spovedea, dar m-am speriat pentru că se auzea ce vorbea părintele cu persoana care se spovedea (biserica nu era mare, iar părintele stătea în faţă, aproape de intrare şi spovedea), mai ales că erau foarte mulţi credincioşi care aşteptau şi ei la spovedit. Am abandonat gândul de spovedanie în acea zi (inutil să vă spun că nu ştiam ce este Postul, ce este molitfa, sau chiar ce înseamnă cu adevărat Taina Spovedaniei), dar am revenit în altă zi, de data asta luând cu mine o colegă care avea aceeaşi dorinţă de a se spovedi (şi ea, la fel de neştiutoare ca şi mine). Am întrebat o doamnă de la intrare ce să fac ca să mă spovedesc, dânsa mi-a zis să stau la o coadă unde un părinte citea ceva, ca să ne facă părintele molitfa. Ne-am aşezat acolo, eu şi colega mea, crezând că ce citea părintele e molitfa, până ce ne-am săturat de aşteptat, mai ales că părintele citea nişte nume, nu rugăciuni. Am întrebat-o pe o doamna de acolo dacă aceasta este molitfa, dânsa a zis că părintele făcea pomenirea morţilor (aşa se explică citirea acelor nume). Pe mine şi pe colega mea ne-a bufnit râsul, pentru că se alegea praful de bunele noastre intenţii. Am mai făcut o încercare, am mers iar la spovedit, tot cu ea, la aceeaşi biserică, de data aceasta am nimerit tare bine pentru că părintele făcea o spovedanie de grup cu nişte copii. O doamnă ne-a spus să ne așezăm acolo, şi noi aşa am făcut, răspunzând părintelui la întrebările pe care le punea (de genul "aţi făcut...?"). La sfârşit a întrebat preotul când ne-am spovedit ultima oară. Eu am zis tare şi clar "niciodată", ceilalţi copii au izbucnit în râs, preotul s-a uitat la mine cam ciudat, a dat dezlegarea, dar nu ne-a zis nimic. Nu m-a oprit să mă întrebe ce e cu mine, de pe ce planetă sunt căzută, ce caut eu acolo.
Cred că simţeam nevoia de mai mult de atât, pentru că m-am hotărât să mă duc la catolici, văzusem în filme că ei se spovedesc în nişte cămăruţe, unde nimeni nu deranjează. Aveam în clasă câteva colege catolice, care au fost foarte săritoare în a mă ajuta, mi-au dat o rugăciune care se citeşte la ei înainte de spovedanie, ca să o învăţ, m-au condus la biserica lor, m-au aşteptat acolo (culmea e că dintr-o clasă de peste 20 de eleve, erau vreo trei catolice practicante, în rest nici una din ortodoxe nu avea vreo tangenţă cu religia ei). Când am ajuns la biserica lor, m-am dus la spovedit, dar înainte de a începe i-am zis preotului de-acolo că sunt ortodoxă, dar nu-mi place să m spovedesc la ortodocşi pentru faptul că la ei se aude ce se spune la Spovedanie. Preotul catolic şi-a dat seama că aveam nevoie de nişte lămuriri, şi m-a invitat în biroul dânsului ca să stăm de vorba, după ce avea să termine de spovedit pe cineva. Când am auzit că se lasă cu discuţii, mi s-a făcut frică şi ruşine (mă gândeam că mă va urechea sau ceva de genul ăsta) şi am plecat de tot, cu colegele mele. Aici s-au încheiat aventurile mele din timpul liceului, deşi mai mergeam la biserică cu prietenele de la bloc, când ajungeau icoane făcătoare de minuni în oraş, şi mergeam să ne închinăm şi să ne punem dorinţe. Mai mult de-atât, când eram întrebată la şcoală ce vreau să devin, ziceam că vreau să devin călugăriţă (deşi habar nu aveam ce e aia călugărie, dar mie mi se părea ceva tare interesant; acum nu cred că am chemarea aceasta). încă un lucru din liceu, în fiecare seară citeam o rugăciune mică de pe spatele unei iconiţe dăruite mie de către una din colegele mele, o rugăciune a unui Sfânt catolic (Francis de Assissi). Rugăciunea în sine era foarte înţeleaptă (se cerea de la Domnul umilinţă [termenul catolic pentru smerenie], înţelepciune şi putere pentru a face voia Lui sfântă).
Este ciudat cum nu am rămas cu amintiri de la orele de religie făcute în liceu. Cu puţin timp în urmă am găsit un caiet de religie, în care ni se predaseră lecţiile "Organizarea bisericească din Dobrogea în secolul al IV-lea" sau "Atributele lui Dumnezeu".
Mesajul meu pentru cei întristaţi de scoaterea icoanelor din şcoli este acesta: decât icoanele să fie pe post de tablouri, mai bine să nu fie. Da, este bine să avem în jur simboluri religioase, dar când intră în peisajul obişnuit şi nu se mai face diferenţa dintre icoană şi tablou, nu am rezolvat nimic. Câţi dintre elevii şcolilor care au icoane în clase se închină în faţa icoanei? Câţi spun rugăciuni dimineaţa sau la plecare? Câţi au idee măcar cine este reprezentat în acele icoane? Am întâlnit câţiva ani mai târziu o persoană, foarte deşteptă de altfel, dar care credea că Sfânta Treime e alcătuită din Iisus Hristos, Maica Domnului şi Sfântul Arhanghel Mihail... şi credeţi-mă că făcuse şi dânsa religie în scoală. Nu este de ajuns că se face o oră pe săptămână religie, în care un profesor dă nişte informaţii la nivel raţional elevilor, pentru că în celelalte zile ale săptămânii, duiumul de informaţii ce ajunge la urechile elevilor întrece cu mult ceea ce spune profesorul de religie. Nu e de ajuns că un profesor de religie spune la oră "Iisus Hristos e Mântuitorul lumii", pentru că în celelalte (24h x 7) - 1h = 163 de ore din săptămână, copilul aude verzi şi uscate din toate părţile, inclusiv din partea părinţilor săi, şi mai ales a mass-media, care vor anihila această informaţie (acesta este un strigăt adresat profesorilor de religie). Trebuie foarte, foarte, foarte multă dedicare în această profesie.
Pentru mine anii au trecut mai departe, am ajuns la Hristos, dar nu înainte de a da un cap zdravăn de pragul de sus...
Ştiţi care a fost semnul care mi-a retrezit interesul? Anafora. Mergeam cu prietenul meu de-atunci la biserică, la insistenţele lui, dar la partea cea mai importantă (după Heruvic, până la Tatăl nostru) ieşeam afară, pentru că mi se părea prea apăsătoare atmosfera. Am luat într-una din acele dăţi un pacheţel cu anaforă, pe care l-am lăsat într-un loc din casă. Peste vreo doi ani de la acea zi, l-am regăsit, şi din curiozitate m-am uitat în el, să văd în ce stare e anafora (nu ştiam ce reprezintă această anaforă). Bineînţeles că era într-o stare perfectă, şi am mâncat din curiozitate din ea, să văd ce gust are. Era foarte parfumată, ceea ce m-a trezit pur şi simplu, am înţeles că totuşi ceva se întâmplă la biserică, pentru că dacă ar fi fost o pâine normală, ar fi mucegăit de mult, dar'mite să mai fie şi parfumată.
Până la acest moment, mai avusesem răbufniri ale conştiinţei, dar nu ştiam cum să le "interpretez". Trăiam cu prietenul meu în desfrâu, deşi mergeam amândoi la biserică. Eu nu înţelegeam ce se întâmplă acolo, el, foarte săritor, a vrut să mă ajute şi mi-a dat nişte cărţi pe teme religioase. Dar când am deschis cărţile şi am văzut citate din Biblie, am fugit de ele ca necuratul de tămâie. Am zis că citesc orice numai cărţi de genul ăsta nu, pentru că le vedeam ca pe o îndoctrinare, pe care eu una nu o înţelegeam. Nu vedeam că fac un păcat prin desfrâu, credeam că asta e iubirea adevărată (şi aşa am crezut timp de mulţi ani, până să mă deştept), şi că el e "jumătatea mea". Interpretam astrogramele noastre unde găseam tot felul de "dovezi" că suntem două jumătăţi, două suflete regăsite, destinate să rămână împreună pentru totdeauna. Vedeţi, tot avântul meu spre spiritual se întorsese spre o amestecătură new age, în care combinam astrologia cu yoga, cu tarotul şi alte blestemăţii de genul acesta. De aceea înţeleg cam ce mişună în capul femeilor care apelează la aşa ceva, pentru că, cândva am gândit şi eu aşa. Aceste izbucniri de conştiinţă pe care le aveam, s-au întâmplat când desfrânam cu prietenul meu şi începeam să plâng, pentru că pe undeva mă simţeam neiubită, nu aşa simţeam că trebuie să fie dragostea. Sau când mergeam la slujbe, şi începeam din senin şi inexplicabil să plâng, de nu mă puteam opri. Dar nici eu nu ştiam exact de ce plâng.
După revelaţia cu anafora, am început să fiu foarte atentă la ceea ce se întâmpla la biserică, şi mai mult de-atât, mi-am dorit să fac parte din ceea ce se întâmpla acolo. Acum (la o distanţă de câteva luni de întâmplarea cu anafora) abia aşteptam să merg la slujbe... şi aşa am ajuns să mă spovedesc la un părinte (era Postul Crăciunului). Dânsul m-a întrebat de prietenul meu, dacă aşa cred eu că e iubirea, şi am început iar să plâng, la Spovedanie. Mi-a zis să renunţ la acest aspect al relaţiei cu prietenul meu, şi am renunţat. Aşa, pur şi simplu, cu mila lui Dumnezeu. Aici m-a ajutat şi prietenul meu, care mi-a zis şi el că trebuie să încetăm cu asta, mai ales că acum mă spovedisem. Ar fi fost mai greu dacă el nu era de acord... în acel Post am fost de mai multe ori să vorbesc cu părintele acela, dar de fiecare dată îl găseam ocupat. îmi aduc aminte că mă întrebase dacă ţin post, eu i-am zis că da. Ce înţelegeam eu prin post: din mâncarea făcută cu carne, să dau la o parte carnea, şi să mănânc mâncarea simplă. Aveam o mâncare de varză cu carne foarte bună, şi eram foarte migăloasă în a da la o parte orice bucăţică de carne, deşi cu regret, pentru că îmi plăcea foarte mult. Cred că prin ultima săptămână a acelui Post am aflat ce înseamnă să ţii post de mâncare, şi abia atunci am ţinut cu adevărat post. în acea ultimă săptămână l-am găsit pe duhovnicul meu, care m-a "agăţat" (de unde zicala că duhovnicul te alege pe tine, nu tu pe el), şi într-adevăr a fost foarte răbdător şi blând şi iubitor cu mine, aşa cum simţeam nevoia să fie. De-aici drumul a fost muuult mai lin, de fapt foarte lin. După acea Spovedanie mai aveam gânduri de desfrânare, o dată chiar m-am masturbat, dar după aceea am început să plâng şi să-i spun Domnului că eu nu mai pot aşa. Şi din acel moment, dau slavă lui Dumnezeu pentru asta, m-a părăsit orice gând de desfrânare. Din toată această experienţă a mea, nu pot decât să-i sfătuiesc pe ceilalţi să aibă neapărat un duhovnic, de care să se ţină strâns. Am aflat că un creştin fără duhovnic e ca o corabie în derivă, oricât de puţin ar păcătui.
Pentru că veţi posta acest mesaj pe site, adresez o rugăminte tuturor creştinilor ce vor citi acest mesaj: NU FIŢI TERORIŞTI! Adică (mai ales bătrânele) nu îi izgoniţi pe cei tineri şi neştiutori din biserică, dacă îi vedeţi că nu ştiu să se închine, sau că nu sunt îmbrăcaţi nu ştiu cum. Dimpotrivă, ajutaţi-i, mai ales voi, cei tineri. Mergeţi şi vă faceţi prieteni. Sunt tare distanţi tinerii ortodocşi, poate or fi timizi, nu ştiu. Am observat asta şi la ASCOR, unde se formează bisericuţe, iar cei noi veniţi stau şi se uită la ceilalţi, pentru că nu cunosc pe nimeni. Cei tineri care mergeţi la biserică, intraţi în vorbă cu ceilalţi pe care îi vedeţi mai retraşi, încercaţi să-i opriţi cu delicateţe să plece înainte de terminarea slujbei, pentru că mulţi dintre ei, sărăcuţii, nu prea au idee ce se întâmplă acolo.
în concluzie, ceea ce vreau să vă zic e că degeaba vor scoate icoanele şi religia din şcoli, Dumnezeu are oamenii Lui puşi deoparte, care vor auzi glasul Lui, indiferent de bruiajele pe care le face satana. Credeţi-mă, sunt una dintre aceştia, ştiu ce spun. Ca mine sunt foarte mulţi.
Sunt atâţia care-L caută pe Hristos, dar nu-I ştiu nici măcar Numele!
Nu aş putea să închei acest mesaj, fără să o pomenesc pe cea care s-a ocupat (şi încă se ocupă) personal de creşterea mea, pe Preasfânta şi Preaiubita Maică a Domnului. Cu ea, zborul a fost şi este foarte lin. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
C.