Îmi aduc aminte o conversaţie cu părintele Costin, în care i-am spus că de când mă ştiu până în prezent, am făcut o separaţie brutală şi dureroasă în viaţa mea între aspectele religioase şi cele lumeşti. Iată un pasaj din Schmemann, pe care îl recunosc atât de bine: Drama religioasă a secularizării este aceea care ne împinge către o adevărată ,,schizofrenie" religioasă, divizând viaţa noastră în două părți - cea religioasă şi cea seculară - care sunt din ce în ce mai puţin relaţionate. (pr. Alexander Schmemann, "Postul cel Mare", Editura Doris, Bucuresti, 1998)
Există o mişcare a sufletului meu pe care am surprins-o adesea, fără să fiu capabil să o numesc, să o definesc. Ea apare în relaţiile mele cu aproapele meu în momentul în care îi exprim, într-o formă anume că nu ştiu ceva, că nu înţeleg ceva, că greşesc în ceva, că nu am - în sensul de posesiune - ceva s.a.m.d. Cu alte cuvinte, într-o conversaţie, într-o întâlnire, într-un contact cu aproapele meu, apare un moment critic, în care îmi mărturisesc o lipsă, o slăbiciune, o carenţă - de viaţa, de înţelegere etc. Spiritual vorbind, îmi deschid sufletul în faţa lui, transmiţându-i printr-o mărturisire atât de sinceră, printr-o expunere atât de deschisă a vulnerabilităţii: uite, nu am, nu ştiu, nu înţeleg asta. În general, primesc trei răspunsuri, trei tipuri de atitudini la acest fel de deschidere:

1. primul, cel mai natural, este atât de frumos, de odihnitor, de confortabil: celălalt, aproapele meu, înţelege instant natura lipsei mele şi umple cu căldură acea lipsă, într-o formă directă sau indirectă, dar inevitabil simt cum sufletul meu primeşte ajutorul sub forma unei explicaţii, a unei pliniri, a unui dar. Pe aceştia îi numesc oamenii buni, care au devenit astfel pentru că, într-o formă sau alta au experimentat tensiunea incredibilă dată de incapacitatea de a depăşi o slăbiciune, un moment critic. Ei înţeleg din start starea interioară, sau cel puţin o intuiesc, a celui care nu înţelege ceva: dezorientarea, tulburarea, tensiunea, confuzia, nesiguranţa, dependenţa. Ei ştiu eminamente că această stare prelungită, cronicizată, îl transformă pe om într-un nevrotic şi într-un dependent lipsit de libertate şi iniţiativă. Ei ştiu că plinind acea lipsă, eliberează sufletul şi generează spontan şi frumos manifestarea recunoştinţei, ca dar. Recunoştinţa este un dar! Recunoştinţa nu este plată, nu este element compensatoriu într-o tranzacţie, nu este parte componentă a unui troc. Tu îmi oferi darul tău (mă ajuţi, cu orice), iar eu îţi ofer darul meu - recunoştinţa sufletului. Am posibilitatea să nu-ţi ofer acest dar, am posibilitatea să primesc fără să fiu recunoscător, fără să deschid sufletul către tine în recunoştinţă. Dar când omul simte recunoştinţa, se creează o legătură sufletească extraordinară! Dacă în legătura omului cu Dumnezeu şi a omului cu omul ar prisosi recunoştinţa, am fi scutiţi de majoritatea bătăilor de cap care ne măcina viaţa. Am observat că există oameni care nu înţeleg sau pur şi simplu nu vor să înţeleagă puterea recunoştinţei. În momentul în care le oferi ceva, mintea începe să se învârtă într-un iureş grotesc al compensării, al plaţii, al talionului travestit, ei nu suportă să lase recunoştinţa să se nască în sufletul lor, vor să se elibereze de povara recunoştinţei plătind, material dacă se poate, orice bine li se face. Adesea, acestor oameni le este teamă de recunoştinţa deoarece au fost dezamăgiţi, înşelaţi, păcăliţi de ceilalţi. Sunt oameni care au schimburi minimale de sentimente şi iubire cu ceilalţi. Sunt oameni ai datoriei, ai cuantificării, oameni care suferă incredibil. Şi aici deja am intrat în a doua categorie:

2. Uneori, aproapele meu are un răspuns şocant pentru mine, o atitudine debusolată: îi mărturisesc, deci, slăbiciunea, lipsa, carenţa (de posesiune, de înţelegere etc). În loc să vină, precum cel din prima categorie, să uşureze, să mângâie, să plinească, să elibereze, să ajute - deoarece, în mărturisire, sufletul meu se aşează întru deschis, întru a primi - el face un gest incredibil: îmi transmite, într-o formă sau alta, prin cuvânt, prin sugerare, că el are ceea ce mie-mi lipseşte sau că el înţelege ceea ce eu nu înţeleg, ba mai mult, că nici nu s-ar pune vreodată problema că el/ea să ajungă vreodată în postura de a nu avea ceea ce are sau respectiv de a nu a şti ceea ce ştie. Până aici, nimic ieşit din comun. Dar după aceasta punere în evidenţă de sine, se întâmplă, în relaţia dintre sufletele noastre, un fapt incredibil: el/ea se opreşte aici!! Atât! E tot ce face! Îmi lasă sufletul deschis întru receptivitate fără să-l umple cu dar, fără să plinească! Fapt extraordinar de important: sufletul omenesc nu poate sta prea mult timp în acea stare vulnerabilă de neumplere, de ne-plinire, de deschidere-pentru-a-primi, pentru că lipsa doare, carenţa este suferinţă. Şi, efectul asupra mea al faptului că aproapele meu nu a oferit ceea ce mi-a arătat discret sau ostentativ că are, generează în inima mea o dublă închidere, o dublă precauţie în ceea ce priveşte o eventuală re-manifestare a slăbiciunii, a lipsei respective şi, chiar mai mult, o invadare şi a altor aspecte ale sufletului cu acea precauţie (nejustificată!). Psihologic vorbind, tocmai am descris mecanismele generale de geneza a frustrării. Frustrările multiplicate şi amplificate duc la nevroză, iar nevroza cronică la schizofrenie, simplist vorbind. Ferească Dumnezeu!

Această a doua categorie de oameni, care nu plinesc deschiderea, lipsa, nevoia, au câteva trăsături comune pe care le-am observat în decursul timpului: ei sunt în criză, într-o perpetuă criză de celălalt, vor, la modul subconştient şi obsesiv să se înconjoare de oameni cu nevoi, cu lipsuri, cu dependenţe. Ei adesea intuiesc natura esenţială a lipsei celuilalt, dar disimulează şi amână explicaţia, compensarea, darul eliberator. Ei utilizează două mecanisme halucinante de control şi dominaţie: amânarea perpetuă, aproape sadică, a satisfacerii nevoii celuilalt - ori, într-o formă moderată, compensarea incompletă, parţială a lipsei celuilalt, menţinerea lui într-o zonă a capriciului care depersonalizează, mutilează fiinţa umană. Când cel dominat prin propria-i lipsă, prin propria-i nevoie nesatisfăcută manifestă tendinţa de a se rupe din această relaţie, stârneşte din partea celui care domina manifestări autoritare menite să genereze frică, groază, teamă în sufletul celui captiv. Mişcările sufletului la acest nivel, devin groteşti, înspăimântătoare. Mi se face rău fizic, greaţă pur şi simplu, de fiecare dată când ajung în acest punct al simţirii, al înţelegerii, al imaginarii: un suflet captiv unui alt suflet, la fel de omenesc, mi se pare cea mai demonică posesiune, inumană, fundamental inacceptabilă, o sălbăticie a degradării, o manifestare satanică aproape deplină, o lipsă a iubirii lui Dumnezeu aproape totală. Zic aproape doar pentru că acel suflet este încă viu. Dar acestea sunt extreme, şi o să revin la o formă mai moderată, cea cu care ne întâlnim zilnic.

Ceea ce mi se pare paradoxal, este că într-o relaţie de dominaţie afectivă, cel care domină, trăieşte în iluzia că este centrat într-un mod firesc. Suprapunând minciuna peste conştiinţa lui, diavolul îl menţine înconjurat în valul puterii şi al mândriei, anulându-i tot mai mult contactul cu realitatea. Cel cuprins în această înşelare, se află într-un pericol inimaginabil, pentru că prăbuşirea îi va fi direct proporţională cu înălţarea. Ceea ce este groaznic, este că, înconjurându-se cu oameni slabi, dependenţi, covârşiţi de propria-i lipsă şi de propria-i nevoie, omul mândru se plasează de fapt în plină vulnerabilitate: el nu mai poate fi ajutat. Anulând din start oamenii cu personalitate, oamenii puternici dar şi echilibraţi din preajma lui, oameni care i-ar risipi valul înşelăciunii, pe care nu-i tolerează, nu-i suportă, îi respinge pentru că-i distrug imperiul fragil al minciunii, îşi anulează de fapt şansele de salvare. Singura modalitate prin care cineva aflat într-un stadiu avansat în această suferinţă a mândriei - pentru că este o suferinţă teribilă, o formă mascată de mândrie - poate fi salvat, este rugăciunea necontenită şi o revărsare necondiţionată a iubirii lui Hristos asupra sa. Mila. Pentru că un astfel de om, prin manifestările lui, stârneşte în mine revolta, dorinţa de a lovi, de a pedepsi. Dacă reuşim, cu ajutorul lui Dumnezeu să trecem peste aceste prime impulsuri, vom vedea că în spatele urletului autoritar, al exteriorizărilor de forţă şi stăpânire, al râsului detaşat, al lipsei de griji, se ascunde de fapt un murmur tânguitor, o voce stinsă a sufletului sau, o rugăciune şoptită: Ajută-mă... ajută-mă, te rog... ajută-mă. Numai Iisus Hristos ne poate pregăti inima pentru a auzi aceasta şoaptă. Pentru că acest murmur nu este al buzelor, ci al sufletului, al inimii. Cel căzut în mândrie, în slava deşartă, în lăcomie, în invidie, în ură, în desfrânare, în curvie şi în preacurvie, în obsesia de a poseda bunuri materiale, sau în orice fel de patimă dezgustătoare transmite:

ochilor mei: nu mă privi!

urechilor mele: astupaţi-vă, nu mă ascultaţi, sunt grotesc!

pumnului meu: loveşte-mă!

palmelor mele: sugrumă-mă!

gurii şi buzelor mele: ocăraţi-mă şi scuipaţi-mă!

minţii mele: judecă-mă şi condamnă-mă!

Şi aşa este! Îmi vine să-l desfiinţez pe celălalt, văzându-l atât de căzut, îmi vine să distrug aceasta manifestare nefirească a răului, cu atât mai mult cu cât îmi aduce aminte de cum eram eu însumi, îmi pune în evidenta cum sunt, sau mă avertizează cum voi deveni! Agresiunea mea față de celălalt îşi are rădăcina şi în agresiunea mea față de mine însumi, care este de fapt agresiunea față de omul cel vechi, pe care-l confund cu fiinţa mea integrală, neînţelegând modul în care Hristos restaurează şi răscumpăra mereu, în fiecare clipă, prin Jertfa Sa.

... de fapt, celălalt cuprins în patimă, căzut, în mizeria păcatului grotesc, în cea mai repulsivă stare umană, atunci când pare atât de fericit şi de plin de sine, are mereu o licărire adâncă în inima lui, o şoaptă a sufletului în care-i poţi resimţi tristeţea tragică, neputinţa de a se salva. Te va lovi, te va jigni, va încerca să te determine să te răzbuni, pentru că este cuprins sălbatic de patimă. Rezistă! Cere ajutorul lui Dumnezeu şi rezistă în rugăciune şi iubire! Zâmbeşte mereu în bucurie. În Bucuria Lui. Se va topi! Iubirea lui Dumnezeu îi va topi inima. Nu va înţelege, aici se va sparge totul, treptat, în mintea lui, tot edificiul minciunii: mintea lui nu va înţelege cum nu se naşte în tine ura, revolta, resentimentul, răzbunarea. Fii autentic. Stai în rugăciune, în har, în Liturghie şi în Taina Iubirii lui Hristos. Stai neclintit. Şi asculta-i acel murmur tainic. Pe măsură ce-l asculți, el se amplifică, aceasta este o taină extraordinară. Când omul îşi va auzi propriul murmur, propria tânguire a sufletului, propriul dor, propria dorinţă de a-L chema pe Dumnezeu, poţi considera că a început drumul său spre casă. Ascultând ceea ce celălalt nu poate să audă din sine însuşi, înseamnă să avem milă faţă de aproapele nostru. A ști să asculţi este o artă. Nu am înţeles asta până ce Dumnezeu nu mi-a trimis oameni care să audă tânguirea sufletului meu. Vuietul minţii mele, vârtejul gândurilor, furtunile dezlănţuite ale propriilor mele obsesii, frustrări, nevroze şi schizofrenii, tot trecutul meu, toţi strămoşii mei, tot prezentul meu, cu toate conexiunile păcatelor mele, urlau cu strigăt puternic, asurzitor în mine. Cum puteam să-mi aud inima, dorul inimii, singur? Mare este mila lui Dumnezeu.

Călin