Eram mică. Ai mei mă lăsaseră de ceva vreme la casa de copii. Respiram tristețe, emanam jovialitate. Era o după-amiază obişnuită de clasa a patra cu teme la mate, ceva la geogra, şi ceva la nesuferita de istorie-yeak!, şi o compunere despre veveriţă, la română. În sala de clasă, unde obişnuiam să-mi fac lecţiile, nu mai rămăsese nimeni, nici un copil! Eram doar eu. Foarte neobişnuit, pentru că de obicei îmi terminam lecţiile printre primii şi o zbugheam la joacă. În după amiaza aia însă stăteam emoţionată şi nerăbdatoare în sala de meditaţie. De necrezut! Nici "cel mai cel" dintre copii n-ar fi crezut că eu aş fi putut să întârzii atât în meditaţie, darămite educatorii: se cruceau! Chiar se întâmpla ceva!
"Doamne, în sfârsit a venit rândul meu?", mă întrebam radiind. Uşa s-a deschis. Au intrat un domn şi o doamnă. Viitorii mei părinţi?! Eram şi foarte bucuroasă, dar mi-era şi foarte, foarte teamă. Tremuram să nu fac, ca de obicei, ceva rău în ultima clipă, ceva ce ar putea schimba bucuria în altă nesfârşită aşteptare. Inima-mi zburda, obrajii, pară de foc, aprinseseră cărbunii ce-mi jucau la propriu în orbite.

Câtă bucurie! Câtă bucurie! Ţopăiam tăcând!

Dacă eram suficient de norocoasă azi chiar urma să am părinţi!

Părinţi! Părinţi! Părinţi!

Cam aşa îmi vibra sufletul: propria mea familie, părinţi!

Eu, şi mama, şi tata!

Tot ce ştiam mai bine aş fi vrut să zic. Nu ştiam însă franceză şi am tăcut; era limba pe care acei oameni o vorbeau. Am zâmbit continuu, tăcând. Uşa meditaţiei, în care am stat împreună pentru ceva vreme, s-a redeschis ca să le permită necunoscuţilor să iasă. Şi au plecat. Asteptarea da-ului a transformat secundele în veac. Răspunsul nerostit vreodată mie a făcut din multe nopţi visuri de poveste cu o fetiţă-prinţesă plimbându-se pe razele de soare alături de părinţii: mama şi tata! Atât voia: să îi ţină de mână şi să nu-i pese de lume! Se întâmpla atât de des, în vis! Dimineţile o aduceau însă pe copilă "cu picioarele pe pământ" când făcea ochi şi dădea de alte vreo douăzeci de paturi abramburite, cu ochii lipiţi şi părul ciufulit. Nici o îndoială: eram încă la cămin! Aspiram însă la o nouă şansă cu fiecare zi: părintii mei adoptivi poate veneau azi? Şi aşa bucuria se muta toată în mine! Timpul însă trecea. Cât m-am rugat de el să stea? Greu de zis.

Da, timpul nu s-a oprit! Secundele doar mă mai păcălesc câteodată şi cred că stau, atunci când citesc. Aşa cum am crezut şi când am ciugulit mesajul tău, Alin!

Tu spui: "Nu-i mai iubesc la fel!". Pesemne că-i iubeşti mai tare?!

Copil prea mult iubit, îmi vine să strig, ai doi părinţi!!!

Iubeşte-i!

Bucură-te de ei! Fă din asta sărbătoare, mulţumeşte-I Domnului pentru dar!

Nu zic că-i uşor!

Dar sunt ai tăi!

Şi eşti al lor!

Eşti al lor!

Aşa cum Dumnezeu este al nostru!

Ai ceva la care sute de mii de copii doar visează, Alin: o familie! Ai o familie, om drag!

Astăzi, târziu, şi eu cred că am una.

Am? Tu ce crezi, Alin?

Doamne, ce nume frumos ai!

Elisabeta