Doamne ajută!
Dragă maică Siluana,

Îmi dau seama cât de importantă trebuie să fie pacea sufletească, buna înţelegere şi, mai presus de toate, dragostea într-o familie în care sunt trei copii destul de mici ca să înţeleagă ce se întâmplă cu părinţii lor, dar destul de abili să îşi dea seama că mami plânge şi tati e nervos. Păcatul e în noi... Şi neputinţa iese la iveală de câte ori suntem puşi faţă în faţă cu noi înşine, nu cu cel de lângă noi... În cazul meu, soţul sau chiar socrii care au apărut la noi la sfârşit de săptămână... la invitaţia soţului care m-a anunţat cu bucurie că i-a chemat pe ai lui la noi... Dacă aş căuta scuze, aş găsi o grămadă, pentru cum a fost tot acest sfârşit de weekend... dar mai bine nu încerc să mă dezvinovăţesc... Cert e că soacra mea bine intenționată, cred, la sugestia soţului, fără să îmi ceară părerea sau măcar să îmi spună, s-a apucat să îmi facă ordine în bucătărie. Dar nu asta e problema, problema e că mi-a făcut curat şi pe masa de lucru unde eu am lucruri scrise, intime, extrem de personale. Şi m-a deranjat... Mărturisesc că sunt o mamă extrem de obosită şi uşor devin stresată, pentru că în mare parte mă descurc singură cu cei trei copii ai mei, născuţi unul după altul într-o perioadă de patru ani. Dar nu aceasta e problema, problema e neputinţa mea de a reuşi să fiu firească atunci când părinţii soţului meu sunt aici. Mama lui e foarte impunătoare şi îi place foarte mult să îşi dea cu părerea în toate. Soţul meu e de acord cu ea, chiar cu riscul de a mă umili pe mine. Ce mă deranjează cel mai mult e autoritatea cu care se impune atunci când îi mustru pe copii. Ea intervine mereu şi le ia apărarea, ceea ce mi se pare distructiv, mai ales că devin confuzi... Ideea e că nu ştiu cum să mă port cu ea, devin stângace, agitată, stresată până la somatizarea întregului moment. I-am sugerat soţului meu să încerce să îi spună că lucrurile care depind de mine mi le fac singură, nu cred că i-ar conveni cuiva să intre cineva cu bocancii în cele mai ascunse cotloane, în cele mai ascunse gânduri... Mi-e greu să îmi las copiii la bunici pentru că îi lasă să facă ce vor, fără a le impune o disciplină, continuând măcar puţin din ceea ce eu mă chinui să le implementez acasă. În prezenţa lor copiii nici măcar nu mă mai ascultă, îmi răspund înapoi şi devin total absenţi cu privire la persoana mea. Sufăr foarte mult. Problema e că cea mică, care are 6 luni jumătate, simte tot ce se petrece cu mine, pentru că o alăptez. Sincer, nu ştiu dacă voi mai alăpta mult în situaţia în care sunt...

Din păcate, soţul meu nu conteneşte în a mă acuza continuu că nu ştiu să mă comport, iar eu încerc disperată să dau din mâini şi să îl anunţ că am nevoie de un om cu care să vorbesc, am nevoie ca omul cu care m-am căsătorit să mă asculte, să îmi fie alături...

Vă mulţumesc pentru tot!

Adriana