Iertaţi-mi înainte de toate îndrăzneala.
Sunt o fostă olimpică ai cărei părinţi mi-au spus des în vremea copilăriei şi adolescenţei despre "talanţii cu care am fost investită".

Din perspectiva copilului rebel (care am fost) pot să vă spun că am refuzat uneori să "merg mai departe" cu performanţa şcolară pentru că am vrut să atrag atenţia că nu doresc să fiu iubită pentru performanţele de nici un fel (sau că doresc să fiu iubită chiar dacă îmi va lipsi performanţa); am vrut să arăt că în viaţa mea există lucruri mult mai importante decât concursurile şcolare (subiective şi stupide de multe ori); am vrut ca părinţii mei să mă descopere în plinătatea minţii şi sufletului meu care era (şi e) mult mai mult decât şcoala sau profesia; şi da, poate am vrut să atrag atenţia că măruntele noastre performanţe lumeşti care ne hrănesc orgoliul sunt nimic în faţa lui Dumnezeu. Mi-am dorit să fiu repetentă uneori doar pentru a demonstra că valoarea unei persoane nu stă în cifra numită notă pe care i-o acordă o altă persoană numită profesor. Le spun la capătul unor diplome care nu mi-au folosit niciodată, la capătul unor ore de studiu care mi-au furat din tipul de dans, gimnastică sau visat cu ochii deschişi pe străzi.

E important să ne valorificăm talanţii şi există o vreme pentru şcoală şi pentru învăţat, dar să ne ajutăm copiii să dorească ei să înveţe, să nu le hrănim mândria lăudându-le prea mult performanţele, să nu le furăm copilăria sub pretextul performanţei pe care nu şi-o doresc. Ştim deja noi - oamenii mai mici sau mai mari - că malaxorul performanţei macină multe (sănătate, vise, bucurii, dar mai ales grija pentru suflet).

Iubiţi-vă olimpicul şi dacă va deveni un pasionat şi fericit strungar - s-ar putea să îl vedeţi mai des decât dacă va fi numit director de marketing la o multinaţională. Domnul îl poartă şi pe el şi pe noi, să Îl rugăm să ne călăuzească El spre cele cu adevărat folositoare.

Vă îmbrăţişez cu duioşie pentru dragostea pe care i-o purtaţi.

Ioana