Am o întrebare pe care o adresez celor care au experienţă de viaţă, şi dacă pot să-mi dea şi un răspuns duhovnicesc, cu atât mai bine: am douăzeci şi opt de ani, şi am trecut prin multe, am iubit mult deja, şi curat, dar mai ales nechibzuit, şi simt că am rămas fără resurse, de parcă dacă aş mai iubi încă o dată, aş muri şi n-aş şti ce să fac... ca să devin, să fiu o femeie plină de afecţiune, blândă şi deschisă...
Sigur că dacă voi cere în rugăciune vindecarea sufletului meu, pesemne că uşor, uşor se va petrece! Cu siguranţă există oameni care au trecut pe aici, poate că e altă etapă, de care nu mi-a spus nimeni, prin care trec puţini, pentru că nu sunt mulţi care se pierd, riscând pentru verbul "a iubi", înainte să-L cunoască pe Domnul.

Asta e întrebarea mea: există vreun om, pe care îl cunoaşteţi, şi care a reuşit, după ce a risipit sufletul lui, şi-a regăsit forţa interioară ca să iubească omeneşte un alt suflet, uitând de răul din el, vindecându-se...

Vă mulţumesc anticipat dragilor, şi aştept cu inima deschisă un gând bun ca să pun început firesc vieţii mele !

Ama