Există ceva ce mişcă sufletele celor mai mulţi dintre oameni în apropierea Paştelui! Acolo unde nu mai e nici măcar această înfiorare, există totuşi altceva în locul ei: tristeţea paralizantă a incapacităţii de a simţi Sărbătoarea. Oricum însă, inima nu rămâne fără reacţie în preajma Învierii Domnului. Mai mult, în această perioadă a anului, firea întreagă vine să ne susţină aşteptarea unei bucurii pe care nu o putem decât intui: e atâta promisiune de viaţă în mugurii care se desfac, atâta frumuseţe (de care nu e în stare niciun fel de inginerie omenească) în gingăşia florilor, atâta puritate în cerul primăvăratic, atâta veselie în cântecul păsărilor la răsărit!
Şi fiecare persoană răspunde înfiorării inimii sale aşa cum crede de cuviinţă. La ce se reduce însă de multe ori răspunsul la această înfiorare - e vizibil peste tot în jur: lumea îşi curăţă casele, la standurile cu haine şi încălţăminte e aglomeraţie, de la bucătării vine miros de bunătăţi ce se coc, vitrinele magazinelor sunt decorate cu flori, ouă colorate, iepuraşi şi puişori, odăile noastre - de asemenea. Şi ziua marii Sărbători soseşte şi ne ia cam pe nepregătite, oricât am fi muncit înainte... Şi o întâmpinăm miraţi - cum, a şi sosit? - şi parcă altfel ne-am imaginat că va fi anul acesta... De-abia dacă apucăm să ne bucurăm efemer de toată strădania noastră, trecem ziua de Paşte odihnindu-ne sau petrecând cu prietenii ori cu rude pe care nu le-am mai văzut de mult, vorbim fiecare despre ce am mai făcut în ultima vreme, apoi ne despărţim plictisiţi, după ce am epuizat subiectele de conversaţie, aceleaşi ca şi în anii trecuţi... Şi ne pomenim parcă brusc înaintea serii, iar ceea ce dimineaţa era numai o mirare şi la amiază devenise o uşoară nelinişte, în acest ceas al sfârşitului zilei ne apasă ca o tristeţe grea, al cărei sens refuzăm să îl căutăm şi-l trecem cu nepăsare la categoria "indispoziţii". Ne refugiem nedumeriţi în spatele unor observaţii de genul: "S-a dus şi Paştele din anul acesta...".

Dacă ne-am urma însă tristeţea până la capăt, am înţelege că gândul nostru neterminat e un suspin al fiinţei noastre pentru că am rămas în robia decăderii şi a morţii, chiar în ziua în care Hristos le-a învins pe acestea pentru ca noi să fim liberi! Am rămas prinşi în timpul care trece, negăsind un rost şi am ratat însuşi scopul Sărbătorii şi în acelaşi timp ne-am ratat destinul nostru adevărat!

Ca să ajungem la Sărbătoare însă, e necesar să găsim spărturile în şirul de episoade efemere şi lipsite de sens din care putem constata la un moment dat că se compune viaţa noastră. O spărtură e însăşi tristeţea de care aminteam. Dacă o acceptăm şi nu ne amăgim că ar fi altceva decât ceea ce e, găsim în ea smerenia, adică adevărul, pentru că vedem ceea ce suntem în realitate: fiinţe limitate şi fără nicio cale de a ne salva prin puterile noastre omeneşti. Apoi conştiinţa e o altă spărtură, e ceva ce nu putem controla, răbufneşte uneori când nu ne aşteptăm şi luptăm cu ea în zadar, biruinţa este mereu de partea ei, ceea ce e firesc dacă ne gândim că aceasta nu e altceva decât glasul lui Dumnezeu în om. Iar ascultarea conştiinţei şi smerenia se îngemănează în pocăinţă şi pocăinţa ne deschide uşile realităţii celei mai tari din noi. Ne vedem aşa cum suntem de fapt, ne cunoaştem pe noi înşine şi ne înţelegem rostul. Ne întâlnim cu Hristos şi sufletul nostru Îl recunoaşte în El pe Dumnezeu, biruitorul morţii - iată Învierea!

Fără aceasta, nu am avea decât o viaţă obosită, o succesiune de tipare (chiar dacă unele ar fi tipare cu spoială sclipitoare, nu ar fi mai puţin tipare), toate sfârşind în decădere şi în pulberea nefiinţei. Altfel Paştele nu ar fi decât o zi în care se mănâncă şi se bea, în care îndestularea îşi vădeşte neputinţa de a da fiinţei ceea ce are ea esenţial nevoie. Tristeţea lipsei de soluţie mântuitoare ne-ar birui o dată cu apusul soarelui şi am rămâne închişi în această stare, ratând tocmai scopul pentru care am venit şi existăm în această lume!

Să ne ajute Dumnezeu să avem Sărbătoare de fiecare dată la Paşti! Hristos a Înviat!

Maria Magdalena