- Ce-ai adunat, suflete, atâţia ani departe de Mine?

- Durere multă, Doamne, ură şi păcat, cu tristeţe şi disperare mi-e încărcat sufletul şi până la pământ m-am aplecat sub povara covârşitoare a patimilor. Fă, Doamne, ca aplecarea mea sub greutatea patimilor să devină metanie şi închinare de pocăinţă!

- Ce-ai strâns în inima ta, suflete, atâţia ani neprimind iubirea Mea?

- Inima mea s-a umplut de răutăţi, Stăpâne, peşteră de tâlhari şi cuib de sălbăticie, Doamne. Că din propria mea inimă am fost izgonit şi străinii şi vrăjmaşii au mâncat şi au jucat pe masa-altar pe care ar fi trebuit să-Ţi aduc jertfă din adâncurile încăperilor inimii mele. Desculţ am umblat, Doamne, şi fără acoperământ, şi atâţia ani am privit pe fereastră străinii desfătându-se în casa inimii mele, şi cu voia mea i-am lăsat să facă asta. Fără haină am stat în frigul iernii afară, iar ei m-au chemat la ospăţul păcatului, şi am intrat şi părtaş m-am făcut veseliei lor şi batjocură am săvârşit pe altarul inimii mele, în sfânt templul Tău.

- Ce-ai făcut, suflete, cu mintea ta, atâţia ani în întuneric, nelăsându-te cuprins de mângâierea şi lumina Duhului Meu cel Sfânt?

- O, Doamne! Nu există răutate pe care să nu o fi gândit. Iar la sfârşitul acestor ani ai rătăcirii am trăit nebunia. Atâta timp mi-am hrănit conştiinţa cu fructele şi imaginile răului, ale confuziei, ale scepticismului, ale desfrânării, răzbunării încât au cedat legăturile fireşti ale minţii mele. Fără marea Ta milă, nu aş mai fi putut aduna şi alege nimic din mine.

Doamne, dă-mi să-Ţi slujesc, căci fără Tine nimic nu sunt. Nu sunt vrednic, dar dacă nu aş avea credinţă în marea Ta iubire şi purtare de grijă, pe care tot Tu mi-ai dat-o, nu aş îndrăzni.

Dezbinat sunt, Doamne, şi mintea mea tânjeşte după căldura casei inimii mele şi după Iubirea Ta.

Uneşte, Doamne, fiinţa mea, în Sfântă Biserica Ta cea vie şi veşnică. Părtaş Sfintei Tale Morţi, Pogorâri la Iad şi Învieri mă fă, Mântuitorule!

Vino, Stăpâne, şi în iadul meu, că rău este chinuit sufletul meu şi ai celor ai mei de păcatele mele.

Astăzi Te văd înălţat întru moarte pe cruce şi mut şi îngrozit cad la pământ înaintea smereniei Tale. Suflete al meu, până când te vei mândri cu nimicnicia ta? Până când?

Doamne, nu sunt vrednic să fiu martorul morţii Tale, dar ştiu că ai venit să mântuieşti pe cei păcătoşi.

Atâţia ani am fost şi eu în mulţimea care Te-a batjocorit şi scuipat de pe marginea drumului.

Astăzi, eu sunt primul întru îndrăzneală şi ultimul întru merit care stau la umbra Crucii Tale.

Că dacă ar fi fost să răsplăteşti după măsura faptelor mele, nimic m-aş fi făcut.

Nu mă alunga, Doamne! Nu mă alunga prea departe. Dă-mi firmiturile. Doar lasă-mă să le culeg de sub masa ospăţului Tău.

Primeşte-mă întru cele mai de jos ale iubirii Tale. Fă-mă slujitorul Tău cel mai de pe urmă!

C.