"Dumnezeu continuă să se arate ca un îndrăgostit de om, mereu pândindu-i faţa, mereu aşteptându-l când Îi întoarce spatele şi emoţionându-se când revine şi mereu căutând o cale de a-l elibera, de a-l scoate din nenumăratele rătăciri infernale ca să trăiască, şi să trăiască deplin."
Mereu mi-a plăcut asta: "să trăiască deplin", dar niciodată nu am înţeles-o deplin, niciodată nu am priceput cum e acela un om desăvârşit... Sfinţii sunt oameni desăvârşiţi, aşa-i Măicuţă? O, ce păcat că nu putem fi cu toţi Sfinţi!

Ce păcat că ne pierdem în atâtea "rătăciri infernale", ce trist că Fiul lui Dumnezeu moare pentru mine iar eu rămân nepăsător, în păcatele mele. Câtă durere să ştii că Iisus a înviat, morţii s-au ridicat la cer, lumea s-a răscumpărat prin Sfântul Sânge, iar eu mă regăsesc tot moartă, în răutatea mea.

Ocară mie... Stăpânul meu moare cerând iertare pentru cei care-L chinuiau, iar eu nu-mi pot ierta fratele. El îmi iartă toate datoriile iar eu nu pot ierta o mică datorie. Impresionant... acum îmi dau seama... Pildele din Sfânta Evanghelie... uimitor cum după două mii şi ceva de ani încă sunt vii. Mă regăsesc în tâlhar, în desfrânată, în toţi păcătoşii aceia... şi sunt mult mai rău decât ei.

Acum n-am să cad în compătimire: sunt păcătos, cel mai mare păcătos... şi atât. Doamne, vreau să trăiesc şi eu deplin. Căci privesc în faţă şi moartea mă aşteaptă, privesc în jur şi nimic nu-mi va folosi mie la Judecată. Poate îngeraşul meu va aduce pentru mine ca mărturie vorbele bune spuse celui întristat, îmbrăcămintea dată celui gol, hrana-celui flămând. Însă sufletu-mi gol va dezveli şi mândria cu care am făcut totul, şi lauda lumii pe care mi-am luat-o ca răsplată. Ce mă va apăra pe mine? Postul ţinut pentru pocăinţă. Dar, vai, suflete, mânia şi vorba deşartă cu care ai însoţit "postul" nu-ţi va fi ţie mai rău spre ocară?

Ai să încerci, suflete, să te îndreptăţeşti cu munca ta, căci te-ai trezit dimineaţa devreme, te-ai culcat seara târziu... Dar ai uitat, tu, că Dumnezeu zice "Degeaba vă treziţi dimineaţa devreme, degeaba vă culcaţi seara târziu, voi ce mâncaţi pâinea durerii". Oare pâinea durerii nu e de fapt pâinea neputinţei noastre de a ierta şi de a trăi în dragoste cu cel de lângă noi?

Ce voi răspunde la Judecată? Inima mi se-nmoaie, trufia piere... o nădejde mai şopteşte: "pomeneşte-mă, Doamne".

Priveşte acum, suflete, în faţa morţii şi a Judecăţii... Priveşte-l şi pe cel care ieri ţi-a făcut rău, pe cel care te-a jignit şi te-a făcut să plângi. Priveşte şi gândeşte-te că şi pentru el va veni Judecata când va răspunde pentru răul ce ţi l-a făcut. Adică va fi judecat pentru mine, om nevrednic şi va fi ruşinat pentru mine... şi lacrimile-mi curg. Un om nevrednic se roagă acum lui Dumnezeu: "Doamne, iartă-l pe fratele meu, şterge-i lui greşeala faţă de mine, că şi eu sunt om păcătos!".

Dumneavoastră cred că aţi aflat de mult, Măicuţă dragă... în fiecare om e o minune... e miracolul şi lucrarea lui Dumnezeu. Şi mă gândesc: cel care azi mă răneşte poate fi un "tâlhar" care va lua înaintea mea Împărăţia lui Dumnezeu, căci se va pocăi în timp ce eu pot să fiu un vânzător... doar Harul lui Dumnezeu curăţeşte şi luminează sufletele.

Sunt două extreme, cred: să nu poţi ierta, până la a ajunge să urăşti şi să ierţi până la a ajunge să-ţi nimiceşti sufletul. (dacă mă înşel, să mă corectaţi). În prima extremă am căzut... cât de mult aş vrea ca iertarea şi dragostea să-mi invadeze fiecare mădular...

S.B.