Cum se poate, Doamne, să spui mamei Tale "femeie"?

Versiune tiparTrimite unui prieten

Dragă Măicuţă,
Deoarece aţi zis că aşteptaţi şi alte mărturii de credinţă, m-am gândit să vă scriu şi eu. Am făcut o ciornă acum câteva zile, ca să-mi pun ordine în gânduri şi să prezint şi faptele cronologic. Apoi m-am răzgândit. M-am gândit că de cele mai multe ori lucrurile care pentru noi sunt interesante, pentru alţii nu sunt la fel şi m-am răzgândit. Dar, ştiind cu câtă atenţie ne ascultaţi păsurile la fiecare, am zis azi, să scriu totuşi. M-am născut într-o familie de atei convinşi de justeţea credinţei lor, într-o casă unde icoana cu Maica Domnului, a bunicii, era ţinută după uşă, ca să nu o vadă cei ce veneau pe la noi şi "să-i facă rău lui tati la serviciu". Doamne-Doamne era un subiect tabu. Din când în când izbucneau certuri între bunica şi tata pe această temă, dar fără amploare şi fără rezultate.

În primul an de facultate, o colegă, care mergea la biserică de obicei, m-a dus şi pe mine înainte de un examen să aprindem o lumânare la Sfânta Paraschiva şi pentru că abia am luat examenul acela nu am mai intrat într-o biserică cu scopul de a mă ruga. Mai târziu, într-o vacanţă, fără permisiunea părinţilor, care s-au şi supărat, bunica mi-a zis ca dacă vreodată am să-mi pun problema asta, să ştiu că am fost botezată ortodoxă, pe ascuns bineînţeles.

Dumnezeu avea să vină la mine la 40 de ani. Era anul revoluţiei. S-a întrerupt brusc programul la TV. Ceva era în neregulă. M-a cuprins o spaimă îngrozitoare şi inexplicabilă. Atunci Dumnezeu a venit la mine să mă liniştească. Brusc am început să mă interesez de religie. De abia aşteptam să mă duc la serviciu şi să întreb femeile mai în vârstă despre biserică. Nu ştiam nici ce cuprinde Biblia şi ce e cu Vechiul şi Noul Testament. Ţin minte că m-a lămurit o colegă baptistă. Tot ea mi-a făcut cadou şi prima Biblie din viaţa mea şi un Nou Testament şi mi-a zis să încep să citesc Noul Testament mai întâi şi apoi pe cel vechi. Aşa am făcut. Citeam şi vorbeam cu Dumnezeu. Îl contraziceam, Îl corectam sau eram de acord cu El. (Fac o paranteză aici să spun că şi eu am avut probleme cu faptul că Iisus I-a zis mamei Sale "femeie". Am plâns mult timp şi m-am necăjit de acest fapt. De câte ori ajungeam acolo sau îmi aduceam aminte, plângeam şi întrebam "Cum se poate, Doamne, să spui mamei Tale "femeie"?") Apoi am învăţat Tatăl nostru (deşi învăţasem de multe ori diverse "poezii" ca pe Tatăl nostru!!!). Îmi fusese greu înainte cu câţiva ani să învăţ rugăciunea, când o colegă de serviciu, care, se pare, cunoştea mai multe despre religie, mi-a spus să spun rugăciunea şi să deschid Biblia ei ca să văd ce zice Dumnezeu despre plecarea mea într-o altă localitate.

Femeile mai în vârstă de la serviciu m-au mai învăţat să spun Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului şi că rugăciunea de la miezul nopţii e cea mai puternică. Aşa am făcut. Eram ca un burete uscat. Absorbeam tot ce mi se spunea şi, nu numai atât, şi făceam ce mi se spunea (Avva Felix a spus odată: "Odinioară, când fraţii întrebau ceva pe cei bătrâni şi făceau ceea ce li se spunea, Dumnezeu le descoperea bătrânilor ce să le spună. Astăzi însă, pentru că tinerii întreabă fără să facă ceea ce li se spune, Dumnezeu a retras bătrânilor harul cuvântului, şi ei nu mai au sfaturi de dat, de vreme ce nu mai există împlinitori ai sfaturilor.").

Dumnezeu mi-a dăruit la naştere câteva haruri, printre care să fiu ordonată şi ascultătoare.

Mi-am încropit apoi la serviciu un "altăraş", din câteva iconiţe şi o candelă improvizată dintr-un pahar. Veneam înaintea tuturor ca să mă pot ruga un pic la iconiţe. Am mai învăţat rugăciunile începătoare şi le spuneam pe drumul până la serviciu şi până acasă la întoarcere, în autobuz. În schimbul de noapte nu lăsam operatorii să facă manevre într-un loc mai retras, mă duceam eu şi până se termina manevra spuneam Tatăl nostru. Este ceva de nedescris rugăciunea în liniştea nopţii.

Apoi am întrebat de ce biserică aparţine strada mea şi m-am dus acolo timidă şi speriată. Colegele mele de serviciu, romano-catolice, au început să mă ia cu ele la Seuca, unde se spunea că Maica Domnului vorbeşte printr-o călugăriţă catolică. Mi-am cumpărat un rozariu şi am început să practic rugăciunea rozariului. De fapt un amestec de rugăciuni, pentru că eu la început spuneam rugăciunile începătoare ortodoxe. Tot ele mi-au dat cărţi despre Medjugore, Lourds şi Fatima. Citeam într-una uimită şi extaziată. E drept că şi eu eram foarte atrasă de miracole şi miraculos. Practicam rozariul întreg în fiecare zi în faţa ferestrei. Apoi am citit într-o carte scrisă de o călugăriţă catolică să-i ofer Maicii Domnului, pentru o zi numai, o patimă de a mea. Eram o fumătoare înrăită. Aveam la activ vreo 30 de ani de fumat intens. Am făcut cum mi-a zis. Am rugat-o pe Maica Domnului să mă ajute. Şi Ea mi-a zis "Am să te trec dincolo" - cuvinte dragi, pe care le păstrez ca pe o comoară în sufletul meu. De atunci nu am mai fumat.

Aveam de asemenea un coleg care aparţinea unei religii orientale, unde femeile erau "şefi". Nu ştiu cum se chema. Şi el îmi povestea că Iisus e de fapt nu ştiu ce zeu hindus şi Maica Domnului la fel. Îl ascultam şi pe el şi îl credeam, că de, se propovăduieşte că toţi avem un singur Dumnezeu, dar are nume diferite.

Dar Dumnezeu a vrut să mă înscriu la biblioteca orăşenească şi acolo să găsesc cărţi despre viaţa şi activitatea părinţilor Porfirie şi Paisie (din Grecia), a părintelui Arseni (din Rusia) şi a părintelui Cleopa Ilie din ţara noastră şi să încep să înţeleg ce şi cum e cu ortodoxia şi că miracole şi miraculos găseşti şi în ortodoxie, dar nu trebuie să alergi cu gura căscată după ele. Şi astfel a început drumul meu pe Cale sub îndrumarea acestor mari duhovnici ai ortodoxiei şi ai altora ca ei.

Toate întrebările pe care le puneam Domnului îşi găseau răspuns printr-un preot, o carte, un program TV. Şi astfel v-am găsit, Măicuţă, într-un program TV şi tare mi-aţi plăcut. Şi când am găsit la librărie cartea dumneavoastră am fost tare fericită. Şi, uite aşa, am ajuns să povestim pe net şi să am şi eu prieteni cu aceleaşi preocupări ca şi mine.

Cineva spunea că el vede Calea la dreapta, altul zicea că o vede ca pe un contrasens cu majoritatea. Eu totdeauna când am ales în viaţă am văzut căile în faţa mea. Pornesc de la vârful picioarelor şi merg până în zare, depărtându-se pe parcurs una de cealaltă. În ceea ce priveşte credinţa, eu văd două căi: una Albă şi una Neagră, paralele şi una lângă cealaltă: Calea lui Dumnezeu şi Calea celui rău (asta pentru că mi s-a spus să nu aplec urechea la "nu e dracul aşa de negru", "să te faci frate cu dracul până treci puntea", "nu e totul alb şi negru"). Nu există un al treilea drum. E drept că pe Calea cea Albă oamenii sunt de la gri închis, gri, gri-deschis, alb murdar până la, în zare, dacă te ridici în vârful picioarelor vezi oameni alb strălucitor. Ei, da. Acolo trebuie să ajungem. Calea cea Neagră e largă şi uşor de parcurs, poţi dormi pe ea, poţi lenevi, cel rău te lasă în pace dacă ai ales calea lui. Calea cea Albă e strâmtă, îngustă, grea, dar Dumnezeu e lângă tine, cum zice măicuţa Siluana, te ţine de mână, ba te ia şi în braţe. Dacă îţi mai scapă piciorul pe Calea Neagră, te uiţi la Dumnezeu, cum se uită şi copilul mic, îmbrăcat frumos, care calcă în noroi, la mama lui. Şi aşa cum ea îl scoate şi îl spală şi Dumnezeu ne scoate şi ne curăţeşte şi ne împinge mai departe.

Dar eu am rătăcit vreo 20 de ani. Şi se pare că sunt doar la începutul căii. (Măicuţă, ziceaţi că Dumnezeu bate la uşă, dar clanţa e pe partea noastră numai. Eu tot strig la Domnul: "Doamne, sparge uşa, că nu găsesc clanţa!".) Citesc pe site-ul acesta cum Kati a reuşit să vadă în cei pe care nu îi place, chipul lui Dumnezeu şi mă minunez şi sunt tare bucuroasă. Învăţ de la ei multe. Îmi pare rău că nu dau şi amănuntele cum au făcut. Că uite aşa, de la unul un pic, de la celălalt mai mult, ajungem toţi acolo în zare. "Să ne întâlnim în uşa raiului!", parcă zicea părintele Paisie.

De acea aş vrea să le strig tuturor "Nu mai ezitaţi!", nu e timp de pierdut.

Măicuţă, îţi mulţumesc din nou că m-ai ascultat. Şi numai atât şi face mult pentru mine.

Cu drag,
Lizeta

P.S.: Acum, că aţi aflat cam câţi ani am, sper că o să-mi spuneţi în continuare "Copil drag", pentru că aşa mă şi simt când vorbesc cu dumneavoastră.

Eu îţi mulţumesc pentru darul tău care mi s-a cuibărit în inimă şi pe care îl depun acum, cu emoţie şi recunoştinţă, şi în mâinile atenţiei prietenilor noştri.

Am ales ca titlu al mesajului acest înduioşător reproş pe care I l-ai făcut Domnului pentru că e prea multă lumea care citeşte aceasta ca pe o mustrare! De ce? Pentru că, în urma căderii şi a păcatelor care au decurs din ea, a fi femeie era o ruşine. Femeia a trăit mii şi mii de ani doar ascunsă cu ruşine în rolurile ei de mamă, soră, soţie, fiică, iubită sau slujnică. Ea a purtat şi, din păcate încă mai poartă, pe umerii ei fragili şi delicaţi, povara ruşinii şi vinovăţiei de a fi ceea ce Dumnezeu a făcut-o: femeie!

Dar iată că la "plinirea vremii" Tatăl ei Cel Ceresc, L-a trimis pe Fiul Său Dumnezeu să Se facă om în pântecul ei feciorelnic şi, cu puterea Duhului Său Cel Sfânt, curăţit de toată întinarea istoriei. Şi S-a născut, şi a fost alăptat şi crescut, şi la prima arătare a Slavei Lui, la nunta din Cana, înainte de minunea prefacerii apei în vin, a arătat lumii cine este mama Lui cea dumnezeieşte iubită de El: femeia! Acum, femeia creştină, când are urechi de auzit, ştie darul şi se bucură de el!

Mulţumesc, Copila mea dragă, şi-ţi doresc să te bucuri ani mulţi în Domnul şi să fii plină de bucuria că eşti femeie după voia Lui cea sfântă!

Cu dragoste şi respect,

M. Siluana