Măicuţă dragă, aş dori din puţinul pe care l-am agonisit în ultima vreme, duhovniceşte vorbind, să încerc a da un răspuns lui Alexe pentru întrebarea "Cum ieşi din cercul vicios al păcatului? (Căci pofta se hrăneşte pe ea însăşi!)".
Dragă Alexe, ştii cum? Rupând răul de la rădăcină, cum îmi place mie să spun. Alexe dragă, ştiu că suntem bombardaţi în fiecare secundă cu imagini care ne instigă la păcat. Azi nu mai există aproape nici un film care să nu aibă măcar o secvenţă de un minut în care vezi un el sau o ea goi... Dacă până şi la reclamele la napolitane apar domnişoare agresiv de dezgolite...?! Dar să ştii că eu am observat un lucru: tentaţiile astea din exterior au efect asupra noastră doar dacă ne mai facem noi, personal, încă o breşă prin care să intre pofta nestăpânită. (Acum stau şi mă gândesc că poate eu, fată fiind, viziunea mea e un pic diferită, avem structurile fizice diferite, dar... vreau să-ţi zic ce cred eu, poate te va ajuta cumva.)

Ştii care cred eu că e breşa asta prin care lăsam tentaţiile exterioare să-şi facă de cap? Realitatea concretă a unei relaţii cu un el sau o ea... Daca tu, sau ea nu sunteţi puternic înduhovniciţi, oameni ai bisericii, atunci nu va exista posibilitatea de a "vă abţine"... Întâi se începe cu un sărut, cu o îmbrăţişare mai pătimaşă şi pac! Încep scuzele: "Dar... hai că n-o fi chiar atât de rău dacă se întâmplă o dată!" (dar pofta vine mâncând, nu?), "Eh, ce ştie maica Siluana?", Eh, ce ştie părintele meu, el e îndoctrinat?", "Eh, biserica asta care ne pune stăvilar plăcerii... să n-o mai văd!", "Eh, dar astea-s concepţii de viaţă îmbătrânite, vremurile sunt altele!", "Oricum o face toată lumea, mai ales tinerii, doar n-om trăi ca sfinţii acum!" şi tot aşa... Aş putea să-ţi scriu trei metri de hârtie cu scuzele pe care le invocăm şi, ce e trist, e faptul că noi credem cu putere în ele! DAR ştii care e momentul când efectiv se schimbă totul, percepţia noastră, gândurile noastre, pornirile noastre? "Când rupem răul de la rădăcină"! Când ieşi din situaţia respectivă în care neputinţele fiecăruia dintre voi doi te fac orb şi slab, când persoana de lângă tine se rezumă la o plăcere pe care ţi-o produce, o plăcere fizică, organică etc. Atunci parcă se rupe ceva, se dă jos un val, o neputinţă, ajungi la un alt stadiu de înţelegere... Altfel nu vei înţelege niciodată, indiferent câte explicaţii ţi-ar da Măicuţa Siluana, sau părintele tău duhovnic, sau oricine altcineva... Noi, tinerii, ne pricepem foarte tare la a ne împotrivi, la a fi îndărătnici şi neascultători... E dorinţa de libertate greşit înţeleasă, o libertate în care îmi fac de cap, în care "ştiu eu mai bine"... şi uite aşa ne dam cu capul de toţi pereţii şi toate pragurile şi apoi zicem "stai mă, că omul ăla ştia el ce ştia!".

Alexe, ştii cât de recunoscătoare sunt eu pentru mine, dar şi pentru ceilalţi cum eşti şi tu, care se mai opresc câteodată în revărsarea asta nebună a timpului înspre necunoscut şi se întreabă "De ce fac asta? De ce se spune că nu ar fi bine dacă fac asta? Ia să aflu, ia să cercetez, să mă luminez şi eu!"? Slavă lui Dumnezeu pentru asta! Sunt mulţi care pur şi simplu nu ştiu sau nu vor să ştie că se află într-o greşeală imensă! Doar pe la final, când suferinţa plecării persoanei care-ţi promitea marea cu sarea e imensă, începi să te întrebi "Ce am făcut greşit?". Iar greşeala nu stă în urâţenia noastră fizică, în grosolănia noastră, sau cine ştie ce alt defect am fi avut (deşi pot fi şi astea realităţi), ci pur şi simplu că te saturi să reduci un om dintr-o viziune verticală, înspre cer, înspre cele mai înalte năzuinţe cu putinţă, către orizontală, într-o perspectivă care se tot reduce şi se tot reduce de ajunge doar un punct... acel punct care-ţi aduce ţie plăcerea (Măicuţă, să-mi iertaţi limbajul, dar noi în ziua de azi nu mai pricepem altceva!), din cauza asta părăsim sau suntem părăsiţi. Ştii că atunci când bem doi litri de suc ne asumăm responsabilitatea urmărilor consumului de suculeţ şi ne asumăm responsabilitatea pentru multe alte lucruri, dar pentru sursa plăcerii maxime, că tot ziceai că patima desfrâului e cel mai dulce păcat, nu îşi asumă NIMENI responsabilitatea. Că măcar asta să facem, dacă tot alegem s-o facem alandala, fără Cununie, fără acordul nimănui. Tocmai acolo unde angajarea e totală, că e şi fizică şi sufletească, nu-şi asumă nimeni responsabilitatea. Nu-şi asumă nimeni responsabilitatea pentru omuleţii care se concep şi care se duc la gunoi bucăţi, nu-şi asumă nimeni responsabilitatea pentru stările groaznice de ordin fizic şi psihic pe care fetele / femeile le au ca urmări folosirii metodelor "de protecţie".

(Apropos, părintele Arsenie Boca spunea că prin natura actului ce are loc între cei doi intră în joc o serie de substanţe şi hormoni, o parte dintre aceste substanţe fiind schimbate între cei doi parteneri, lucru ce nu mai are loc în clipa în care se foloseşte prezervativul, şi care duce în timp la numeroase frustrări fizice, apoi psihice la femeie. Rog acum să mă ierte ochişorii şi urechiuşele mai sensibile, dar nu ştiu câţi dintre voi, băieţi /bărbaţi aţi observat că după luna de miere de la începutul relaţiei fetele devin un picuţ isterice în comportament... adică până la un punct sunt lapte şi miere, apoi încep să se comporte ciudat în tot felul de situaţii banale... eh, răspunsul vine din cercetarea medicală făcută de părintele Arsenie Boca, femeia nu primeşte în mod firesc şi normal ceea ce corpul îi cere prin natura actului în care se implică sexual şi apar dereglări. Pe de altă parte, tot din această cauză, tinerele soţii au acea strălucire şi împlinire pe chip şi pe trup.)

Nu-şi asumă nimeni responsabilitatea pentru trecerea cu vederea a unor grosolănii mai mici sau mai mari, lucru pe care îl faci doar pentru că te culci cu ea / el şi ţi-e greu să te rupi de relaţie... Am văzut zilele astea la maternitate o mămică tânără, căsătorită!, dar la care soţul n-a venit deloc să-şi vadă copilaşul!!! De ce? Pentru că alegem cu trupul, sau cu mintea înrobită de dictarea trupului şi ne trezim cu oameni de calitate improbabilă lângă noi.

Părerea mea asta e: nu vei reuşi să vezi cu ochi limpezi şi nu vei avea uşurinţă de a alege. Da, vreau să fac aşa, sau vreau să fac altcumva, decât privind global, din afara situaţiei care te îmbie la păcat... Eu, până la urmă, cred că păcatul desfrânării e păcat pentru următoarele: persoana la care visezi îţi devine idol, cauţi satisfacerea plăcerii şi nu să priveşti spre mai înalt, e păcat pentru că nu ne asumăm responsabilitatea pentru plăcerile gustate şi mai e păcat pentru că reduce persoana la un aspect grosier... ratezi şansa de a avea "relaţia visurilor tale" (că tot e titlu de succes pe numeroase reviste lucioase).

Să ne ajute Domnul să înţelegem tot mai mult, să citim tot mai multe cărţi care să ne deschidă mintea, dar să îndrăznim şi noi să facem ceva. Că n-o să ne trăsnească niciodată înţelegerea şi înţelepciunea stând în pat lângă mândruleţ, sau mândruţă...

Măicuţă, mi-a mai dat Domnul o surioară. S-a născut marţi, e micuţă şi grăsuţă, cred că o vom boteza cu numele de Teodora. Sunt un om fericit că am fraţi, chiar şi mici aşa cum sunt ei. Vă sărut mâinile cu recunoştinţă şi dor!!!

Irina

P.S. Măicuţă, pomeniţi-mă la rugăciune, sunt într-o perioadă delicată cu licenţă şi cu o restanţă, pe care dacă nu o iau pierd tot anul şcolar, la o profesoară foarte dură.